să ne luăm la întrecere în închinare :)
Închinarea înaintea lui Dumnezeu este expresia pe care o capătă bucuria lăuntrică (care se exteriorizează), mulţumirea, recunoştinţa faţă de felul în care Dumnezeu s-a purtat cu mine la un moment dat, este o exprimare a plinătăţii lăuntrice ce nu-şi mai găseşte loc înlăuntru.
Aşa înţeleg eu închinarea – ceea ce am scris mai sus fiind o definiţie proprie, nu o preluare din dictionar sau altă carte de specialitate.
Avand stiluri diferite de exprimare şi comunicare, talente şi abilităţi diferite, închinarea îşi găseşte manifestări diferite în noi închinătorii, avand ca element comun descrierea relaţiei pe care o avem cu Dumnezeu, cu precădere partea frumoasă a acestei relaţii.
Cantarea nu este închinare decat în măsura în care devine mijlocul prin care îmi las sufletul să se exprime. Am simţit de multe ori stand în banca bisericii, că îmi răsună cantarea pe buze fără să îmi facă sufletul să vibreze, că nu există potrivire între ceea ce simt cu adevărat faţă de Dumnezeu şi cuvintele cantecului pe care îl cant. Pe de altă parte au fost alte dăţi în care cantand (cu mintea si cu duhul, cum zice apostolul Pavel), sufletul meu s-a deschis şi ochii înţelegerii mele s-au deschis pentru a-L vedea pe Dumnezeu într-o altă lumină, cantarea devenind închinare.
Mă gandesc la David, la psalmii scrişi de el în urma multelor experienţe avute cu Dumnezeul lui, psalmi în care descrie relaţia ce o are cu Dumnezeul nevăzut, relaţie plină de trăire, plină de tensiune, de întrebări, de speranţă, de strigăt, de bucurie, de închinare.
Îmi vine în minte Moise şi cantarea pe care a compus-o după ce Dumnezeul lui a despicat apele Mării Roşii şi i-a zis lui şi întregului popor: “Domnul va lupta pentru voi, voi dar staţi liniştiţi.”
Ana, mama lui Samuel, a compus şi ea o cantare în care a descris relaţia ei cu Domnul, schimbările lăutrice şi exterioare pe care le-a trăit împreună cu El.
