Dumnezeu, oamenii si realitatea suferinței

via-dolarosa

Crucificarea lui Isus Hristos pe dealul Golgotei, reprezintă poate, unul dintre cele mai relevante momente din viaţa creştinismului. Religia creştină mai mereu se raportează la acest eveniment tragic, în care nevinovatul Isus din Nazareth, Dumnezeu şi Om, este condamnat şi omorât într-un stil barbar chiar si pentru acele timpuri tulburate etic.

Întreaga scenă a prinderii, judecaţii şi mai apoi a morţii mult așteptatului Hristos din Nazareth, a fost în dese rânduri capturată în manoperele de excepţie ori în simplele frânturi de geniu, cu caracter divers. Astfel, artişti, predicatori şi filosofi, s-au angajat intr-un angrenaj legitimizat prin scopul de a rememora cadrul ticăloșiei omului aflat intr-un paradox emfatic cu realitatea iubirii desăvârșite a Lui Dumnezeu. Rezultatul frământărilor interioare atât ale geniilor cât şi a oamenilor simplii care au contemplat îndelung la cadrul descris de Sfânta Scriptura, poate fi încununat, într-un mod cât se poate de justificat, cu titlul de cea mai mare capodoperă a lumii.

Totalitatea operelor şi schiţelor care elogiază tema crucificării, valorificând diverse motive desprinse din cadrul general, a îmbogăţit cultura universală cu nestemate şi comori, exprimate prin intermediul atingerii suave a slovelor, a notelor muzicale, a culorii, a dălţii şi a dramaturgiei. În acest sens, arta nu se opreşte la stadiul de monolog, ci împreună cu auditoriul puternic sensibilizat de tema răstignirii, transpune neîntrerupt pe scena realităţii spirituale un adevăr care dăinuieşte de doua mii de ani.

Izvor nesecat de inspiraţie, universul expresiei artistice este abordat din mai multe direcţii, fiecare dintre artişti rămânând adânc impresionaţi de o imagine sau alta: trădarea venită prin Iuda, rugăciunea cu lacrimi şi sudorii de sânge, scena prinderii şi a sărutului amar, judecata nedreaptă, discursul lui Pillat din Pont, drumul pana la locul crucificării, cuvintele Mântuitorului, ş.a.m.d.

Temerarul regizor american, Mel Gibson, gândeşte într-un mod excepţional prezenţa suferinţei în tot acest cadru greu al crucificării. Mult contestat de unii critici prea dogmatici pentru cruzimea prezentată in filmul său, „The Passion of the Christ” , pentru scenele macabre, cantitatea exagerată de sânge vărsat , violenţele inumane, trupul desfigurat al lui Isus, şi lista continua, regizorul american se declară un vizionar realist. Cu alte cuvinte, întreaga blamă pe care a primit-o autorul filmului a fost construită pe baza unei realităţi prezentate într-un mod prea dur. Acesta remarca :„ Pentru mine, cea mai izbitoare parte a filmului este aceea a sacrificiului, aspectul sacrificiului lui Hristos[1]”. Sacrificiul Lui Dumnezeu nu putea fi expus lumii decât prin intermediul suferinţei, a terorii, a torturii si a unei morţi nemaipomenit de brutale.

Realitatea suferinţei e o forţă care macină fiinţa umana atât în exterior cât şi în interiorul ei. Suferinţa este parte activă din existenţă. Nu se poate nega din moment ce fiecare om a experimentat-o. Suferinţa nu este o variabilă dependentă de materialul fiinţei umane. Mai precis, rigiditatea trupului nu garantează lipsa suferinţei deoarece dimensiunea emotivă a fiinţei umane nu se subordonează materialului, aici a cărnii. Deşi suferinţa fizică poate fi cuantificată din punct de vedere medical, cea emoţională nu suportă nici o constantă menită să măsoare gradul de intensitate a suferinţei interioare. Tradiţia laică spune că rănile interioare sau spirituale se vindeca mult mai greu decât cele fizice, fiind mult mai adânci decât pot fi vreodată cele fizice. Deşi necuantificabilă, subrealitatea suferinţei, prezentă în adâncul inimii, pare a fi mai intensă şi mai acerbă decât suferinţa exprimată de carcasa sufletului.

Revenind la tema răstignirii, mulţi dintre autori valorifică intens motivul Învierii, fără a urmării în detaliu evenimentele tragice ce au avut loc înainte de biruirea morţii de către Hristos. Bucuria Învierii nu poate fi un sentiment plenar decât daca mintea şi sufletul parcurg împreună drumul suferinţei. Via Dolorosa, sau „Dumnezeu căzut în mâinile păcătoşilor”, reprezintă poate, cea mai grea încercare a lui Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Pentru Tatăl, ideea de a-Şi vedea Fiul profanat şi schingiuit de către nişte fiinţe plămădite din praf şi noroi era ca o amputare din Dumnezeire. Pentru Isus Hristos, suferinţa fizică îndurată pe drumul de la Pillat până pe Dealul Căpăţânii reprezenta tributul dragostei perfecte plătit urii nebune a oamenilor.

Profetul Isaia îl prezintă pe Cel care va izbăvi poporul Lui Dumnezeu, ca fiind cel mai nenorocit si sărman om din întregul Israel. Făcut una cu dispreţul de către oameni, Izbăvitorul evreilor a dus povara suferinţei încă dinaintea sentinţei grele a preoţilor. „Om al durerii”, Mântuitorul celor pierduţi a purtat dispreţul şi ocara fără a riposta cu cuvinte grele sau cu violenţă la adresa batjocoritorilor. Îi lipsea frumuseţea, şi totuşi inima Lui era cea mai frumoasă dintre pământeni. Nu a fost acoperit nici de strălucire, nici de faima demnă unui Fiu de Dumnezeu, crescând ca un rod bun intr-un pământ definit de ură si blestem.

Hristos n-a fost înţeles nici măcar de prietenii Săi; părăsit, alungat dintre oameni, pedepsit pentru dragostea pe care o purta pentru cei slabi, Isus Hristos s-a făcut una cu suferinţa încă de la începutul lucrării. Pentru El, suferinţa devenise un clişeu, o realitate pe care o accepta-se pentru salvarea păcătoşilor. Povara era atât de mare, încât era „obişnuit cu suferinţa”. Viaţa Lui se confunda cu realitatea suferinţei. Ce L-a făcut pe Hristos să bea paharul pana la fund, a fost devotamentul, credincioşia şi iubirea Sa faţă de Tatăl şi oameni.

Şi totuşi, nu suferinţa cărnii a fost drama zdrobitoare a Lui, ci greutatea fărădelegilor adunate deasupra Capului Său, astfel fiind despărţit de Dumnezeu. Isus Hristos nu s-a dat pe Sine la moarte pentru a plăti tribut Diavolului, ci pentru a opri mânia Tatalui, şi a-I readuce demnitatea înapoi, căci până la Cruce, Tatăl era Acela care purta păcatul omenirii deasupra Sa.

Realitatea suferinţei a fost mijlocul prin care dragostea a biruit ura. Viaţa Lui Isus Hristos, identificându-se , ba chiar confundându-se cu realitatea suferinţei, a dat motiv omenirii de a avea viaţa. Dumnezeu „a dat”, ca omenirea să aibă.

Ca un ultim gând, dimineaţa Invierii poate fi celebrata doar dupa ce drumul suferintei este parcurs. Ar fi nedrept sa ne pregatim doar pentru bucuria adusa de mormantul gol, fara sa ne fi gandit la viaţa, inima si trupul zdrobit al Mântuitorului…

Dumnezeu, oamenii si realitatea suferinţei au fost impreunate de ultima jertfa doveditoare de o dragoste perfecta. Hristos a înviat!

Petru-Eremia Moldovan – Hunedoara

,

  1. #2 by Vatasescu Lenuta on martie 13, 2012 - 19:50

    DUMNEZEU -OAMENI-SI -REALITATEA-SUFERINTEI

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: