„Portrete din cioburi” roman de Ligia Seman (vol.II)

Fin psiholog al personalităţii, Ligia Seman controlează ingenios construcţia romanescă… scrie romanul continuu al dilemei existenţiale şi vocaţia ei teosofică este o chemare  şi un efect sublim al vindecării. Efectul exorcizant şi catarsic al scrisului ei – se transferă terminologic în teoria modernă a literaturii.

          Eugen Evu, academician, membru al USR , fondator al numeroase publicaţii de cultură şi artă

Cartea  este o analiză a eşecului şi a triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi o fresca a unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi de după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul Portrete din cioburi îmbină componente de roman creştin, de roman de dragoste, de moravuri, politic etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

           Octavian Curpaş – jurnalist,  editor Phoenix Magazine

Faptul că Ligia a ieşit cu bine din abisul unei copilării damnate şi că este în stare să ne arate nu doar drumul ci şi Steaua Polară după care s-a orientat o califică pentru a deveni o călăuză vrednică de a fi ascultată, cu atât mai mult cu cât familia a devenit o parte esenţială a Operei sale.  

                         Cristi Ţepeş – redactor TVR1 Romania

Vocea clară a autoarei – se conjugă cu cea interioară a personajelor care îşi relatează cu o sinceritate deosebită propriile zbateri şi suferinţe… Romanul de faţă este mai mult decât o simplă operă literară cu multiple calităţi. El este în primul rând un roman care, alături de prezentarea cu acurateţe a dramelor majore prin care trec protagoniştii, oferă şi soluţia viabilă, reală, de ieşire din aceste crize. Aşadar, cartea nu se adresează doar simţului pur estetic al lectorului, ci urmăreşte reabilitarea oricărei persoane care înţelege că ieşirea din impasul existenţial este posibilă doar prin apelul la Divinitate.

                           Mariana Dvorszik, publicist, promotor cultural

PROBLEMATICA DIVERSĂ  ŞI  SONDAJUL PSIHOLGIC ADÂNC

                Romanul Ligiei Seman, „Portrete din cioburi”, abordează o tematică diversă, de o acută, stringentă actualitate: erodarea relaţiilor de familie cauzate de factori diverşi, relaţiile sexuale premaritale şi tensiunile provocate de acestea, întemeierea familiei (valori, atitudini, puncte de vedere diferite), păcatele generaţionale transmise de la tată la fiu ca un blestem imposibil de evitat fără o intervenţie de sorginte supranaturală în viaţa indivizilor implicaţi, avortul şi multiplele traume post-avort (urmărite la toate nivelurile fiinţei umane: fizic, mental, psihic, emoţional, relaţional), deosebirile dintre structura raţională, logică a bărbatului şi cea emotivă, sentimentală a femeii, neînţelegerile care survin de obicei în viaţa cuplului din această cauză (sau, mai degrabă, apar din cauza nerăbdării celor doi, a unei comunicări defectuoase în cadrul cuplului), implicaţiile lor, remedii şi soluţii etc.

               Dar toată această vastă problematică se grefează pe tema generoasă a iubirii, a formării cuplului şi îşi are corolarul în tema divorţului urmărit de la originea lui până aproape de perfectarea lui – teme abordate cu o mână de maestru la nivelul conştiinţei tuturor celor implicaţi (tată, mamă, copii, rude colaterale chiar).     

             Care este noutatea pe care acest roman o aduce? Noutatea provine tocmai din această persistenţă şi insistenţă de a urmări cu scrupulozitate şi conştiinciozitate, la toate palierele fiinţei umane, efectele devastatoare ale unei asemenea decizii (divorţul) într-o familie al cărei fundament este întemeiat pe valorile efemere ale acestei lumi. Sunt aduse în prim-plan, analizate şi răsanalizate, disecate şi puse sub lupa măritoare a naratorului toate momentele mai importante care preludează acest pas: degradarea – lentă la început, insidioasă – a relaţiilor dintre cei doi protagonişti, Stela şi Gabriel Vlaicu, nemulţumirile ce se strâng în sufletele lor, privitoare la partenerul de căsnicie care se dovedeşte a fi altfel decât în imaginaţia fiecăruia, certurile izbucnite uneori din nimic, urmate de perioade de relativă acalmie până când izbucnesc din nou şi mai virulent întrucât cauzele nu au fost îndepărtate, soluţiile nu au fost găsite, comunicarea adevărată nu a fost restabilită.

            Ceea ce la un alt scriitor ar apărea doar secvenţial, la Ligia Seman constituie însăşi substanţa romanescă: şi anume exhibarea acelui du-te vino al gândurilor conştiinţei care efectiv îşi asaltează posesorul. Altfel spus, faptele, vorbele, acţiunile personajelor sunt dublate în permanenţă de ecoul acestora în conştiinţă. Orice acţiune (chiar cea mai anodină în aparenţă) este întoarsă pe toate feţele, supusă „disecţiei” celei mai aprige, mai minuţioase şi severe pentru a ajunge la adevărul care se ascunde dincolo de banalitatea unor vorbe, de firescul unor gesturi sau de intenţia de suprafaţă a unui surâs ori a unei  tăceri obstinate. Este o invazie pe teritoriul atât de fragil al conştiinţei fiinţei umane dezvăluită în cele mai intime tainiţe ale ei, pusă, s-ar putea zice, la microscop, sub lupa măritoare a demersului analitic extrem de incisiv, dar şi cu o fineţe de mână iscusită ce ştie să extragă din acele zbateri – aflate în stadiu de magmă clocotitoare – ceea ce trebuie, gândul final, ultim, al revelaţiei finale despre sine, dar şi despre viaţă şi univers.

PERSPECTIVA NARATIVĂ INEDITĂ

          Modalităţile investigaţiei psihologice folosite sunt cele consacrate în literatura română: monologul interior, dialogurile pline de dramatism, descrierile şi, îndeosebi, stilul indirect liber în care registrul personajelor este asumat de către cel al naratorului, a cărui omniscienţă se dovedeşte a fi nu o întoarcere la o formulă revolută, perimată în literatură, ci, dimpotrivă, constituie o revenire în forţă a acestei formule din cauza posibilităţilor pe care le oferă întru sondarea vieţii interioare a personajelor. Mai mult, în finalul romanului, mai precis în epilog, descoperim că aşa-zisa omniscienţă naratorială este în realitate fundamentată pe confesiunile in extenso ale personajelor principale, Stela şi Gabriel Vlaicu. Aceste confesiuni sunt prilejuite de un interviu pe care ambii îl acordă unei scriitoare (un alter-ego al autoarei!) ce adună material pentru o rubrică pe teme familiale pentru o revistă de prestigiu şi este interesată de cabinetul deschis de aceştia. Cei doi protagonişti, Stela şi Gabriel, depăşesc criza familială majoră (practic sunt recuperaţi şi reabilitaţi exact de pe buza prăpastiei!) şi, în final, deschid un cabinet de consiliere spirituală pe probleme maritale pentru a le fi de folos celor care trec prin împrejurări similare. La acest cabinet cu nume profetic „Aripi vindecătoare”, sunt vizitaţi de autoarea romanului care, în calitate de redactor, vrea să le folosească mărturia pentru a preveni o dramă asemănătoare din alte familii. Autoarea (mai bine zis, vocea naratorială a autoarei) le solicită celor doi mărturii detaliate asupra crizei majore prin care au trecut.

Cu alte cuvinte, ceea ce pare a fi omniscienţa naratorului demiurg, ascuns undeva în spatele scenii, neintervenind decât uneori cu pasaje de cugetări, meditaţii sau reflecţii generale se dovedeşte a fi una dintre cele mai ingenioase răsturnări de situaţie. În final aflăm că este vorba despre o metodă foarte originală demnă de invidiat pentru ineditul ei: este o perspectivă multiplă, care poartă pecetea (girul) omniscienţei, dar fundamentată strict pe confesiunea directă  a personajelor principale.

Vocea clară a autoarei se conjugă cu cea interioară a personajelor care îşi relatează cu sinceritate deosebită propriile zbateri şi suferinţe. Aşa se şi explică folosirea preponderentă a stilului indirect liber, care presupune interferenţa registrului auctorial cu cel actorial, suprapunerea, fuziunea dintre vocea naratorului omniscient cu cea a personajelor care au ales să nu păstreze tăcerea cu privire la dramele, la  problemele lor pentru a fi de ajutor tuturor acelora care ar urma să treacă prin aceleaşi dileme existenţiale.

Aşadar, romanul este scris dintr-o perspectivă narativă inedită, sui-generis care s-ar putea defini cel mai bine ca fiind o sinteză deosebit de originală între cele două perspective: a naratorului omniscient, demiurg şi a naratorului-personaj care relatează la persoana I.

ROMANUL – CALEA  REGALĂ  A IEŞIRII  DIN  IMPASURILE  VIEŢII

             Dar romanul de faţă este mai mult decât o simplă operă literară cu multiple calităţi. El este în primul rând un roman care, alături de prezentarea cu acurateţe a dramelor majore prin care trec protagoniştii, oferă şi soluţia viabilă, reală, de ieşire din aceste crize. De ce viabilă? Pentru că orice persoană aflată într-o situaţie similară o poate experimenta: este vorba de accederea la transcendentul divin, la ajutorul Divinităţii care Îşi aşteaptă cu braţele deschise fiii rătăcitori să se întoarcă la Sine! Aşadar, cartea nu se adresează doar simţului pur estetic al lectorului, ci urmăreşte reabilitarea oricărei persoane care înţelege că ieşirea din impasul existenţial este posibilă doar prin apelul la Divinitate.

          Ligia Seman este ferm convinsă că orice roman bun nu-şi justifică existenţa dacă se limitează doar la a descrie cu măiestrie, cu talent realităţile vieţii personajelor sale şi în care să ne regăsim fiecare dintre noi, cu zbaterile, problemele, nedumeririle noastre. Un roman adevărat ne ajută să găsim soluţii (şi nu doar de moment!), să înţelegem că viaţa noastră nu este întâmplătoare, că dincolo de toate zbaterile umane există Cineva care ne poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci şi pentru veşnicie. Întâlnirea fiecărui personaj cu Dumnezeu (Maria Vlaicu, Gabriel, Stela, Elena, mama Stelei) este evocată în pagini absolut memorabile, zguduitoare, amintind de personajele dostoievskiene, fiecare întâlnire fiind urmată de restaurarea individului care, odată recuperat de Cel Preaînalt, îşi va descoperi şi rostul său în lume. 

             În concluzie, romanul de faţă este  cartea de vizită a unei autoare mature, conştientă de valoarea sa, stăpână pe mijloacele sale de expresie, creatoare a unor personaje memorabile şi care poate să urmărească constant pe sute de pagini, un subiect de strictă, fierbinte actualitate.

      Mariana  Dvorzsik – profesor de limba şi literatura română, publicist, promotor cultural

, , , ,

  1. Lasă un comentariu

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: