Din cuprinsul unei singure porunci – a II-a!

Sunt anumite segmente de dialog SCRIS care, 1) ori nu ajung cum trebuie la destinație, deci cel/cea care comunică o face ambiguu, fără să țină cont de posibilitatea interpretării multiple, și nu încearcă să elimine variantele alternative (ex: lenea de a scrie cu diacritice întâlnește cuvântul „a reflecta” – și scrii „…reflecta realitatea„- ca cititor stai și te întrebi, no? ..reflectă/ sau reflecta realitatea…ce mare diferență? 🙂 ..pai destul de mare, cel puțin la fel de mare ca diferența dintre ieri și azi) -, ori, 2) cel care citește se oprește (fie că o face intenționat, fie că doar atâta poate) doar la unele aspecte scrise, și în felul acesta destinatarul este părtinitor cu conținutul mesajului receptat, ajuns la el/ea.

Am fost din când în când oarecum „acuzat” (direct, indirect, finuț) că am unghiul meu din care văd lucrurile (unghiul fiind deschis sau îngust – zicem despre oameni că sunt deschiși sau înguști la minte), și punctul meu de vedere (și așa și este! fiecare are punctul lui/ei de vedere), și că tre` să accept un alt unghi, sau ȘI un alt unghi – că e mare diferență între prima și a doua!; adică să-mi dublez perspectiva (sau cel puțin să încerc) – lucru extrem de bun, însă extrem de greu de realizat – și acuza a fost/este că nu sunt dispus să o fac! (ceea ce parțial este adevărat! 🙂 😦 )

Dar să extindem puțin subiectul că pare a fi parte din viața noastră zilnică în toate relațiile în care suntem cu-prinși.

1. Dacă nu-i greu de realizat ce mi se cere, să-mi arate cum se face cel/cea care îmi cere mie să-mi dublez perspectiva, dublându-și perspectiva cu perspectiva mea, și poate că atunci când va reuși nu-mi va mai cere să-i accept unghiul și punctul, pentru că având acum două unghiuri și două puncte (deci un unghi mai mare și un punct de vedere mai mare) va vedea și va înțelege altfel unghiul și punctul meu de vedere.

Dar nu știu de-i așa sau nu, pentru că celălalt nu vrea să accepte unghiul și punctul meu, ci vrea ca EU să mă deschid și să accept, să încerc să accept unghiul și punctul lui/ei.

2. Unghiul și punctul meu de vedere nu pot fi niciodată schimbate în întregime, adică înlocuite în întregime cu unghiul și punctul altcuiva, pentru simplul fapt că eu nu sunt el/ea, și niciodată nu voi fi. Unghiul și punctul meu de vedere se pot totuși îmbunătăți – deci schimba – prin influențe îndelungate, sau bruște, fenomen denumit de unii „schimbare de paradigmă”.

3. Unghiul și punctul meu de vedere sunt incomplete și în felul acesta sunt parțial eronate față de „întreg”, tot așa cum unghiul și punctul de vedere ale celuilalt sunt și ele incomplete (într-o măsură mai mică sau mai mare, desigur), deci tot parțial eronate față de întreg, astfel că din punctul ăsta de vedere aproape că pot pune semnul egal (=) între cele două perspective.

* Se poate totuși ca punctul de vedere să fie limitat, deci să nu aibă/dețină toate datele „problemei” dar să fie corect chiar sub aspectul lui incomplet, deci nu eronat față de întreg, ci doar feliat față de întreg – o felie corectă dintr-o perspectivă limitată.

4. Mă tem că nicicare dintre noi nu se poate lăuda cu o perspectivă holistică/ completă asupra lucrurilor în genere (oricare ar fi ele), și nici măcar asupra unui lucru singularizat, chiar dacă părerea unora este mai avizată decât a altora (pentru că sunt și se specializează în domeniul respectiv mai mult decât alții). De aici concluzia aceea că cu cât descoperi și știi mai multe, cu atât îți dai seama mai mult cât de puțin/puține știi.

Totuși, chiar și cu ajutorul specializării, perspectiva fiecăruia dintre noi rămâne tot limitată. Ea poate desigur să fie mai largă decât a unora sau a multora, și va fi mereu parțial subiectivă (deși poate fi mai obiectivă decât a unora sau a multora). Vă amintiți poate ce concluzia trăgea Iov în fața prietenilor săi, descriind realitatea înconjurătoare:  „Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?”– Iov 26:14

5. Oamenii au (din fericire), și își pot dezvolta prin exercițiu, abilitatea de conștientizare (de sine) și astfel, printr-un exercițiu mental, se pot proiecta pe ei înșiși  în afara lor, și se pot vedea pe ei înșiși ca într-o oglindă, ca atunci când îți faci poză, dar tot tu ești și în fața și în spatele aparatului foto, și cu cât abilitatea de conștientizare de sine e mai bine dezvoltată cu atât mai mulți pași poți face în spate, ca „imaginea” să fie de la distanță și unghiul să fie cât mai deschis, deci cât mai încăpător. Desigur, ca în toate domeniile vieții, unii sunt mai pricepuți decât alții și sub aspectul ăsta.

6. Oamenii au și capacitatea de a empatiza cu semenii lor – de a se pune (cât de cât) în pielea și în papucii celuilalt și de a încerca să privească lumea – sau o situație specifică – prin ochii celuilalt, tocmai cu scopul de a simți și înțelege cât mai bine, cât mai corect, punctul de vedere al celuilalt și unghiul perspectivei pe care celălalt îl are. Desigur, (mai are rost să scriu?) unii pot empatiza, și o și fac, mai bine și mai mult decât alții – iar alții foarte puțin, spre deloc.

7. Oamenii – fără excepție (din câte am văzut și citit eu) – își iubesc cel mai mult propriul punct de vedere, îl consideră bun (unii îl consideră foarte corect și cel mai bun) și ignoră cu ușurință aspectele limitate și eronate care îl pot caracteriza de multe ori în împrejurări specifice. Chiar și atunci când cineva mărturisește cu gura că un alt punct de vedere e mai bun sau mai complet decât al său, toată făptura lui lăuntrică pare a vrea ca lucrurile să nu fie așa, să fie invers, și să nu aibă dreptate.

Atât de familiarizați suntem cu aspectul acesta non-negociabil față de tot ce este al nostru, părerile și perspectivele noastre, încât „măsurătoarea” aceasta pe care o avem în noi a fost pusă de Cel-care-pe-toate-le-știe (Singurul care are întreaga perspectivă corectă) în a doua poruncă din Lege: „Să-l iubești pe aproapele tău CA pe tine însuți!” (Matei 22:39), afirmată în altă parte a Cărții cu alte cuvinte:  „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel;…”(Matei 7:12)

Dacă-i lege divină poate înseamna pe de o parte că e realizabil, sau, pe de altă parte, știind că nouă încă nu ne-a ieșit, plecăm capul stânjeniți, punem mâna la gură smeriți și rușinați, și recunoaștem că în oglinda Legii se reflectă clar falimentul nostru, al fiecăruia în parte, „…deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” (După cum a scris marele apostol Pavel în Romani 3:20)

Abia acum suntem în punctul zero!

PS: Textele scrise între ghilimele reprezintă Punctul de vedere…cu P mare!