Rabdă ispita! (Iacov cap.1: 12-18)
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12
„Nimeni nu poate spune NU, dacă nu are în minte un DA mai mare”, scrie Stephen Covey ca o constatare a vieții. Păcatul (ceea ce Dumnezeu spune să nu facem) promite dar minte. Nu se ține de cuvânt decât un pic. Înșală așteptările noastre pe termen lung. Satisface doar momentul înfăptuirii și costă mai mult și mai aspru decât eram dispuși să-l plătim. Scriptura îl descrie exact în termenii aceștia „înșelăciunea păcatului” și „plăcerile de o clipă ale păcatului.”
Ispita nu este altceva decât intersectarea (planificată sau întâmplătoare) cu posibilitatea alegerii – sau cu forțarea ei. Încercarea, testul, ne forțează să acționăm și să reacționăm. Forțele care trag de noi scot la iveală dacă suntem, sau nu, ca valul mării – încearcă credința noastră – să vedem și noi dacă ne luăm după perspectivele învățăturilor omenești, sau ne-am pus nădejdea în Stânca veacurilor și în perspectivele Lui.
Spunem nu ispitei? O răbdăm – lăsând răbdarea să-și termine lucrarea în noi, sau ne pierdem răbdarea și cedăm ispitei de a reacționa, mai degrabă decât de a acționa prin credință în înțelepciunea lui Dumnezeu?
Iacov sune că e ferice de cel ce înțelege cum funcționează lucrurile, care consideră diversele teste de care are parte oportunități de maturizare, trece prin ele cu bucuria cunoașterii că cernerea aceasta de care are parte, ca Petru, îl dovedește a fi bun sau ne-bun, și rezultatul testului influențează ce urmează.
Scriptura spune că păcatul o dată înfăptuit aduce moartea. În schimb răbdarea testului, a ispitei, aduce după sine încununarea cu viață. Este o dovadă înfăptuită, un test luat cu brio că omul crede ce a făgăduit Dumnezeu. Încercările tocmai asta verifică, credința noastră și ideile de care se leagă ea. Ascultarea în răbdare dovedește că-l Iubim pe Dumnezeu și credem Cuvântul Lui.
Acesta este DA-ul mai mare, care ne face capabili să spune NU unor oferte mai mici.
1. Fericirea pe care o dă ascultarea, nu fericirea pe care o aduce păcatul.
2. Viața și încununarea cu ea ca răsplată – viața primită de la Dumnezeu, viața Lui veșnică și de calitate divină.
3. Iubirea față de Dumnezeu și perspectivele și variante Lui, ca alternativă la căile care par bune dar care la urmă duc la moarte.
Trăirea prin credință duce la mai multă credință. Așa descrie apostolul Pavel neprihănirea Evangheliei – „în ea (Ev.) este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință, și care duce la credință.”
Avraam a trecut și el prin încercarea credinței lui. A crezut făgăduința pe care i-a făcut-o Dumnezeu, și-a primit înapoi fiul „ca înviat din morți”, a primit mai multe făgăduințe (sub jurământ dumnezeiesc), și l-a cunoscut mai bine și L-a iubit mai mult pe Dumnezeul său. Ca dovadă i-a pus un Nume nou. Din ziua aceea înainte Dumnezeul care l-a pus l-a încercare, care în timpul încercării pare crud, aspru, irațional, rău chiar, s-a numit Dumnezeul care poartă de grijă (Yehova Ire). Perspectivele lui Avraam față de Dumnezeu s-au lărgit și corectat.
Nici nu-i de mirare că apostolul Iacov ne îndeamnă ce ne îndeamnă. Nu ca un sfat opțional, la alegerea noastră nătângă, ci ca varianta mai bună, mai înțeleaptă, pe care să o alegem când trecem prin feluritele încercări în care se îmbracă viața.
Atunci când noi credem altfel și acționăm în consecință, ne înșelăm singuri. Îl necinstim pe Dumnezeu și înțelepciunea Lui, schimbăm în minciună adevărul lui Dumnezeu. Nefiind cu El, suntem împotriva Lui, și neadunând cu El, risipim. Neurmându-L pe El, rătăcim.
„Nu vă înşelaţi, preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Iacov 1:17-18
Hunedoara Evanghelică 