Constantin Stancu: „bisericile au uitat pe ce lume trăiesc”

„De urmarit Centrul Crestin din Hateg:  e o experienta intersanta si necesara… Bisericile au uitat pe ce lume traiesc, de fapt traiesc in atemporal, doar pentru gloria unor oameni… Pacat de libretatea ce ni s-a dat!”

…oameni suntem şi noi („pocăiţii”)

„Dar de ce adevărul naşte ură şi de ce Omul Tău, Cel care a predicat Adevărul, a devenit pentru ei un duşman, de vreme ce viaţa fericită, care nu este altceva decât bucurie de adevăr, este totuşi iubită; de ce, dacă nu pentru că aşa este iubit adevărul, încât aceia care iubesc altceva, ar dori ca ceea ce ei iubesc să fie adevărul; de ce îl iubesc, deci, dacă nu pentru faptul că ei nu acceptă să fie înşelaţi, nu vor să fie dovediţi că sunt falşi? Rezultă clar de aici că ei urăsc adevărul din cauza acelui lucru pe care îl iubesc în locul adevărului. Ei iubesc adevărul, însă numai atunci când acesta luminează, şi îl urăsc ori de câte ori el îi acuză. Căci, datorită faptului că nu vor să fie înşelaţi, ci vor numai să înşele, ei iubesc adevărul, când acesta se arată pe el însuşi, şi îl urăsc atunci când îi arată pe ei. Şi de aceea el le va da răsplată faptul că toţi aceia care nu vor să fie daţi în vileag de către el vor fi daţi în vileag chiar atunci cînd nu vor şi când el, adevărul, nu va fi vizibil pentru ei. Ei bine, aşa este, chiar aşa este sufletul omenesc, chiar aşa de orb şi de îndărătnic, de urât şi de nedemn: vrea să stea ascuns, dar nu vrea să i se ascundă ceva. În mod paradoxal lui i se acordă şansa de a nu i se ascunde adevărul, dar adevărul însuşi să-l ascundă pe el. Totuşi, chiar şi aşa, în timp ce este nefericit, el încă mai doreşte să se bucure de cele adevărate mai mult decât de cele false.  Prin urmare, va fi fericit dacă, nefiind împiedicat de vreo dificultate, se va bucura de adevărul însuşi, singurul prin care toate sunt adevărate. „

Sf. Augustin, Confesiuni, Humanitas 1998, pg. 362

Tipare de gândire: „Nu am vreme de detalii…”

Gândul că „am o mare lucrare de făcut şi nu am vreme de detalii” este o minciună.

Adevărul este că avem o mică lucrare de făcut în care orice detaliu contează. Dacă o facem aşa cum trebuie s-ar putea ca într-o zi să avem de făcut o mare lucrare.

Până atunci s-ar putea să ne amăgim, să ne lăsăm amăgiţi: o uşă întredeschisă este o uşă vulnerabilă, după cum tăria unui lanţ stă în cea mai slabă zală a lui.

„Drumul întoarcerii nu-l mai ştim…”

Dar poate că tocmai asta se doreşte (chiar şi din partea lui Elohim), o mergere înainte; nu o găsire a drumului de întoarcere.

Oricum i-am zice, înapoi nu ne mai putem întoarce, ci orice întoarcere e o parcurgere a drumului ÎNAINTE.

A te întoarce nu înseamnă a merge înapoi.

doar Critică sau (şi) Alternative?

Pasul 1 cere Pasul 2:

A critica înseamnă (uneori) a stabili „diagnosticul”. A arăta alternativele înseamnă (uneori) a prescrie „vindecarea”.

Testul bisericilor în declin

1. Lenevia

2. Frica de oameni

3. Mândria

4. Abuzul de putere al celor din conducere

5. Pierderea direcţiei clare

http://www.perrynoble.com/2011/05/11/five-core-values-of-a-church-in-decline/

Decantează-ţi eforturile:

Nu-ţi stoarce creierii, mai bine adună zi după zi picăturile!

(într-un caiet, spre exemplu)

Semnul ăsta: „=”

Ce-i biblioteca fără cărţi, aia-i biserica fără oameni.

Andrei Pleşu: „Cei ce cred şi cei ce nu cred”

„Mi-am amintit […] de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).”

Citeşte tot pe Dilema Veche: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cei-ce-cred-cei-ce-nu-cred

Dezamăgirile de azi vs. amăgirile de ieri

„…oricât de multe dezamăgiri am avea astăzi, ele sunt mai preţioase decât amăgirile de ieri.” – Daniel Cristea Enache

Uşor de zis, greu de văzut…

Există ceva bun în orice lucru rău care mi se întâmplă! Există (cel puţin) oportunitatea!

Vin nou în burdufuri noi:

Tind tot mai mult să cred că încercarea de a „dărâma” tiparele mediocre (sau mai jos de atât) adânc înrădăcinate în gândirea şi comportamentul nostru reprezintă un nefericit fiasco.

Singura şansă care ne rămâne nu este lupta cu vechiul, ci lupta cu noul. Nu dărâmarea celor pe care le avem, ci construirea celor care ne lipsesc!

Avem nevoie de lideri care să ne conducă prin slujire

[…]

„In alta ordine de idei, avem nevoie de slujitori mai mult decat avem nevoie de lideri. Avem nevoie de oameni atat de inalti incat sa se plece sub toti, de oameni atat de mari incat sa fie robii tuturor. De asemenea oameni are nevoie Biserica, cu rang cristic.”

Citeşte tot >> http://ascultareacredintei.blogspot.com/2011/08/liderii-cu-rang-apostolic.html

Oare ni se aplică şi nouă, hunedorenilor evanghelici?

„[…]Evanghelicii români nu sînt pregătiți pentru spațiul public pe Internet. Reacționează pripit la stimuli interni și externi. Ca să nu mă lungesc, voi reitera ideea conform căreia la ora actuală avem nevoie de INFORMAȚIE și de DEZBATERE.”

Alin Cristea pe blogul România Evanghelica în postarea: După Atlanta: Daniel Brânzei versus Iosif Țon, 28 iulie 2011

Iată ce implică PREGĂTIREA:

PREGĂTÍ, pregătesc, vb. IV. Tranz. 1. A aranja ceva din timp, a face ca ceva să fie gata; a prepara. ◊ Expr. A pregăti terenul = a crea condiții prielnice pentru… ♦ Refl. A fi pe punctul de a…, a fi gata să… 2. A instrui, a forma în vederea unei activități; a da lecții, a medita. ♦ Tranz. și refl. A studia temeinic; a învăța. 3. A preveni pe cineva cu privire la un eveniment (neplăcut), a anunța cuiva un lucru pe ocolite. 4. A găti o mâncare. – Pre¹– + găti (după lat. praeparare sau germ. vorbereiten). (DEX)

Din seria celor bisericeşti: „Lipsa de la biserică” (nu ştiu dacă este cu justificare sau fără)

Am mai auzit şi altădată asta (şi nu doar o dată):

„Cine n-a fost duminică la adunare a pierdut enorm de mult…”

Adevărat, cine n-a fost nu ştie ce-a pierdut, mai ales dacă se face referire la o adunare anume dintr-o duminică anume şi nu se vorbeşte la modul general, despre orice adunare din orice duminică.

Omul care n-a fost a pierdut – ce ştii ce cuvânt, sau ce ştii ce Cuvânt

– ce ştii ce context

– ce ştii ce şansă

– ce ştii ce câştig

Cert e că le-a pierdut. Adevărat!

Însă în altă parte fiind, la fel de adevărat e că acelaşi om prin pierderea respectivă a câştigat:

– un alt contex

– un alt cuvânt, sau Cuvânt

– o altă şansă

– un alt câştig

Rămâne ca pe termen lung şi scurt să se compare câştigul (şi neapărat şi pierderea „enorm de mare”).

În rest „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât  mai mult, cu cât  vedeţi că ziua se apropie.” Evrei 10:25

„Consensul general între creştinii de toate denominaţiile este că „în esenţă, biserica este un loc pus de-o parte pentru închinare”. Acest lucru a fost valabil de-a lungul ultimilor 1700 de ani. Constantin încă trăieşte în minţile noastre.” – Frank Viola & George Barna, Creştinism Păgân?, Oradea, Kerigma, 201o, p.70

Cine învaţă pe cine?

„Who dares to teach must never cease to learn.” – John Cotton Dana

Dacă apostolul Pavel ne-ar traduce scrierea de mai sus, ar zice cam aşa: „Tu care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Romani 2.21)

Despre autoritate: întrebare la întrebare (Luca 20:1-8)

Analogiile nu se potrivesc. Niciunul dintre noi nu este Dl. Isus, iar „bătrânii, cărturarii, marii preoţi” din vremea de atunci (evident:) nu sunt aceeaşi cu cei din vremea de azi. Situaţia şi contextul sunt diferite, însă întrebarea a rămas şi ea ridică (acum ca şi atunci) altă întrebare:

„Într’una din acele zile, când învăţa Isus norodul în Templu şi propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cu bătrânii,   şi I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri, sau cine Ţi-a dat puterea aceasta?”
Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun şi Eu o întrebare. Spuneţi-Mi:   Botezul lui Ioan venea din cer sau dela oameni?”   Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: „Din cer”, va zice: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?”   Şi dacă răspundem: „Dela oameni”, tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredinţat că Ioan era un prooroc.”   Atunci au răspuns că nu ştiu de unde venea botezul lui Ioan.   Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n’am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” – Luca 20:1-8 (sublinierile adăugate)

Cu ce „drept” fac eu aceste lucruri? …Dar tu?

„Oamenii de pretutindeni trebuie să urmărească ceea ce este cel mai bine pentru ei!”

„Faptul cu adevărat eliberator este că mesajul pe care-l ducem […] este acela că oamenii de pretutindeni trebuie să urmărească ceea ce este cel mai bine pentru ei. Noi îi chemăm pe oameni la Dumnezeu, şi cei care vin spun: „Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta” (Psalmul 16.11). Dumnezeu se glorifică pe Sine printre naţiuni prin porunca „Domnul să-ţi fie desfătarea” (Psalmul 37.4). Prima şi cea mai importantă cerinţă pe care El o are de la omenii de pretutindeni este ca ei să renunţe să-şi mai caute bucuria în alte lucruri şi să înceapă să o caute doar în El. Un Dumnezeu care nu poate fi slujit este un Dumnezeu care poate fi numai savurat.„ – John Piper, Să se bucure popoarele, pg. 40, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998 (sublinieri adăugate)

„Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.  El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” Fapte 17:24-25

Soren Kierkegaard: „Either / Or”- A fragment of life

„Sufletul întotdeauna mi se întoarce la Vechiul Testament şi la Shakespeare. Acolo măcar simţi că vorbeşte o fiinţă umană. Acolo oamenii urăsc, iubesc, îşi omoară duşmanii şi-şi blastămă urmaşii pentru toate generaţiile. Acolo oamenii păcătuiesc. „

Soren Kierkegaard, „Either / Or”- A fragment of life, pg.48, Penguin Classics, 2004 (traducere de R.B., subliniere adăugată)

Proverbe 16.20 Despre fericire

Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit. Proverbele lui Solomon, cap. 16:20