Posts Tagged aspecte

Judecata: un alt paradox subtil ale vieţii

vintage bible book studio isolatedDesigur că am putea număra şi judecata în categoria paradoxurilor subtile ale vieţii (bisericeşti). „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” e contra-balansat de „Dacă ne-am judeca singuri n-am fi judecaţi.” Despre alunecoasele faţete ale judecăţii voi încerca să scriu (în manieră proprie, desigur)…şi în timp ce fac lucrul acesta constat că mi-e greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite: (in)cosecventa judecată – s-o numesc?…ciclicitatea ei să fie acelaşi lucru cu anotimpurile ei?

Din aceeaşi categorie, fruntaşă aş zice, în cap de listă, e smerenia. Smerenia care devine tot mai vizibilă în ochii „proprietarului” şi cu care ajunge să se mândrească şi să se laude, inconştient şi orb sub aspectul acesta că astfel smerenia îşi pierde calitatea de bază ce o caracterizează, altfel n-ar deveni motiv de superioritate (de multe ori o superioritate nepotrivită şi necuvenită).

Tot cam aceloraş tendinţe se supune şi judecata. Cel care comentează că alţii judecă (pe drept, părtinitor, parţial, preferenţial, etc.) – eu, în cazul de faţă – ajunge să facă tocmai ceea ce condamnă la alţii. Ironic parcă, chiar mai mult decât paradoxal.

Să luăm o situaţie (o judecată situaţională deci) posibilă şi reală: aşa zisul „serviciu divin” din seara x. La biserica la care merg eu a durat 3 ore. Din p.m.d.v. a fost foarte lung, plictisitor pe  anumite segmente, obositor chiar. (Nu m-am plâns, n-am comentat…mi-am văzut de „treaba mea” acolo în bancă…dar e normal aşa?) E drept că nu m-a forţat nimeni să merg, să particip. A fost o alegere de bună voie, dar şi un răspuns la invitaţia de a fi parte la tot ce a avut loc acolo. Tot la fel de drept e şi că „o închinare activă cere o implicare activă” din partea mea, şi că „rezultatul” este combinaţia dintre ce mi se pregăteşte (de cei care organizează întâlnirea respectivă) şi deschiderea mea de a accepta oferta lor, tot aşa cum recolta depinde nu doar de calitatea seminţelor (ei) ci şi de calitatea solului (eu) în care este plantată, precum şi de factorii exteriori (mediul).

Dar am zis că este vorba de o judecată situaţională – şi situaţia descrisă mai sus în linii foarte vagi este una care se repetă, o tendinţă care trece de la o situaţie la alta devenind în felul acesta un şablon care se repetă, o cutumă bisericească, o tradiţie.

Dar să devin şi mai concret:

1. Mi se cere deschidere, după care mi se judecă deschiderea (în cazul în care ea se exprimă şi devine „prea” deschisă). Adică nu mi se spune dinainte exact la ce să mă aştept (deşi cadrul general imi este cunoscut prin repetarea lui) – dar dacă tot am venit se aşteaptă din partea mea să „înghit” cu bucurie orice se întâmplă. Dacă după o oră şi jumătate (să zicem) mă ridic şi plec, dau dovadă de mândrie, sfidez, abandonez lucrurile aşa „în mijlocul” lucrurilor, mă port cum nu se cuvine.

2. Mi se cere participare la orice au pregătit alţii pentru mine – pregătire pe gustul lor desigur – şi mi se judecă gustul dacă e nemulţumit, dorindu-şi altceva, sau cel puţin altfel. O replică de genul „nu-ţi covine, du-te în altă parte” nu rezolvă decât superficial lucrurile. Funcţionează avantajul majorităţii (majoritatea, în cazul de faţă,  fiind puţin mai vârstnică decât minoritatea). Funcţionează (cel puţin în parte) avantajul „călăreţului”, a celor care au fost primii, au ajuns înainte, au făcut regulile (sau le-au preluat de la cei dinaintea lor) şi nu mai vor să le schimbe, sau nici măcar să le modifice, să le ajusteze şi adapteze ca să se potrivească şi cu cei ce au ajuns (puţin) după ei. Fără flexibilitate unii ajung să facă apel chiar şi la legea divină ca să dovedească, că după cum stă scris, „căile vechi sunt căile bune”, ce dacă generalizăm, ce dacă sunt bune doar pentru unii?

3. Mi se cere apropiere, dar nu neapărat în stil propriu, ci în stil comunitar; riscându-se (ca să nu zic greşind) ca nu cumva de la atâta apropiere să mă îndepărtez, tot aşa cum cel ce a urcat pe munte nu mai vede măreţia muntelui, ci doar pietrele din imediata lui apropiere. Ca să duc metafora aceasta până la capăt, constat că, pentru a-şi dori muntele şi a rămâne fascinat de măreţia lui, omul are nevoie din când în când (cel puţin) de în-depărtare, de perspectiva distanţată a exteriorului – tocmai ca să-şi dorească interiorul şi apropierea.

4. Mi se cere să gândesc, să cânt şi să mă rog (să mă închin deci) cu duhul (intr-un mod duhovnicesc) dar şi cu mintea (raţional), să judec; dar dacă o fac, îmi este judecată judecata.

Nu trebuie să ne mirăm prea tare. S-a întâmplat şi va continua să se întâmple. Scrierea mea de acum, din păcate, nu rezolvă mare lucru, nu rezolvă de fapt mai nimic. Firea fiecăruia e subtilă şi vicleană, astfel că mă aştept la judecată (cu suport biblic desigur) de genul: „cu ce măsură ai măsurat, ţi se va măsura” sau „cum ai făcut aşa ţi se va face”, sau alte echivalente biblice a zicalei „roata morii, hă hă hă…” Şi lista poate continua încă mult şi „bine” cu variante de genul: „cine te-a pus pe tine judecător peste noi?” sau varianta aia mult mai „spirituală” cu care ripostăm „…da’ ce, tu faci mai bine?”…tu te implici în „via Domnului”, îţi faci partea? (adică să accept ce „mi se cere”).

Desigur că şi aspectele acestea fac parte din întreg. Nu avem voie să le ignorăm dacă vrem să înţelegm cât mai corect mecanismele întregului, şi nu doar a unor părţi din el, însă schimbând subiectul, aruncând „mâţa” în ograda vecină nu rezolvăm cu nimic chestiunile abordate, nu găsim cele mai bune soluţii pentru forma şi „aşteptările” pe care le poartă cu sine un „serviciu divin.”

Cea mai simplă şi mai ludică soluţie pe care o propun, este că, dacă serviciul divin nu se străduie să ţină cont de situaţie (revelion, spre exemplu) şi de oameni, să se muleze în contextul imediat şi direct în care se manifestă, atunci măcar să-şi schimbe eticheta, titlul. Ar fi mai corect aşa.

Ca să nu tot aruncăm „mâţa moartă” dintr-o ogradă în alta, sau să tot jucăm tenis cu mingea aceasta care se cheamă judecată, eu zic că e mai bine să ne reamintim că (de cele mai multe ori) e mai importantă calitatea decât cantitatea şi eficienţa e mai bună decât metodele tradiţionale (sau moderne). Cât despre ajustarea termenului de „serviciu divin”, de vreme ce omul nu doar participă ci şi decide conţinutul şi forma lui, găsesc că e mai potrivit să li se spună (pe drept) „servicii umano-divine”, deşi (bănuiesc că) ne-ar fi mai benefică varianta divino-umană

În rest, cum ar zice Pavel: „…să nu părăsim dar adunarea noastră, cum au unii obicei”…mai bine să schimbăm unele lucruri… 

, , , , , , ,

2 comentarii

…din seria celor „mature”

Ei mă critică pe mine pentru că eu îi critic pe ei.

(…desigur că de pe poziţii de autoritate diferite …că cine-s eu ? …şi cine-s ei (?)

, , , ,

Lasă un comentariu

Când şi când…

Când sunt slugarnic şi părtinitor sunt considerat util. Când încerc sa fiu (mai) incisiv şi nepărtinitor sunt considerat incomod. (de unii, evident)

, , , , ,

Lasă un comentariu

Evanghelicii hunedoreni între „bune şi nebune”

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul PRIN bine!” zice textul Scripturii, scoţand în evidenţă metoda pe care trebuie să o folosim în războiul valorilor în care suntem prinşi, în lupta zilnică pe care o pierdem sau o caştigăm.

Mi-am propus cu ceva vreme în urmă să „cantăresc” bunele şi relele (nebunele) pe care le observ la evanghelicii hunedoreni, evident că în nume propriu, din perspectivă personala (deci subiectivă), cu scopul de a le lăuda şi promova pe cele bune şi de a le creiona şi condamna pe cele mai puţin bune, pe cele rele.

Între cele două „capete”, între „alb” şi”negru” se află desigur cele „gri”, acele lucruri care nu sunt rele în ele însele, ci care devin rele (sau bune) prin felul în care sunt întrebuinţate. Ştiu din capul locului că „judecata” mea nu va fi pe placul unora, nu este şi nu va fi una care să surprindă toate aspectele ce ţin de evanghelicii între care trăiesc, între care devin în mod progresiv (prin influenţă) mai bun sau mai rău, influenţă pe care o transmit la randul meu mai departe.

Voi lua prima dată „lupa” eclesială, pentru că un mare procent din ce se întamplă la evanghelici (hunedoreni sau nu) se întamplă în biserică şi pentru biserică. („Lupa” cealaltă, pe care încă nici nu ştiu cum să o numesc, aspectele ce ţin de social şi cultural, o voi amăna pentru altă ocazie.)

  • Pocăiţii baptişti, penticostali şi creştin după evanghelie (despre aceştia din urmă, din vina mea desigur, ştiu foarte puţine), creştinii care sunt etichetaţi ca evanghelici neoprotestanţi, se întalnesc saptămanal (ca regulă generală) în ziua de duminică (întalnirea de dimineaţă şi cea de dupamiază) pentru a citi împreună din Cuvantul Scripturii (Legea morală şi relaţională dată de Dumnezeu), pentru a se închina înaintea lui Dumnezeu (prin muzică= cantari de laudă, devoţionale sau evenimenţiale), pentru a se ruga împreună (fiecare pentru el ca individ, pentru familie, biserică, comunitate, etc), pentru a cultiva prin „întalnire” şi „comunicare” relaţia pe care separat şi împreună o au cu Dumnezeul Scripturii.

Desigur că cele descrise mai sus, care rezumă mai mult sau mai puţin ce se întamplă la serviciile divine -aşa cum sunt numite- sunt bune! însă pădurea mereu are uscături, tot aşa cum graul mereu are neghină, şi ele mereu vor creşte împreună, după cum ne-a învăţat Mantuitorul.

  1. Rutina şi plictiseala ar putea purta numele de „neghină”.
  2. Obiceiurile şi tradiţiile (stilul, felul în care se desfăşoară întălnirile) şi care de multe ori prin repetiţie se banalizează, ajunge să fie atat de cunoscut încat nu mai surprinde, nu mai starneste interesul, ajunge să fie formă goală, sau dacă nu goală, umplută de ritual bisericesc, ritual pe care evanghelicii il condamnă la religiile majoritare. (Omul stă în bancă îşi citeşte revista, Biblia, scrie mesaje pe telefon, aşteaptă ca cel din faţă să termine ce are de zis ca să poată pleca acasa (cu conştiinţa impăcată că a respectat „ziua Domnului”)) – evident ca de fiecare dată „cine are urechi de auzit” aude Cuvantul Domnului, chiar şi în condiţiile astea.
  3. Lipsa sau condamnarea libertării de manifestare în închinare (statul jos sau în picioare, bătutul din palme, folosirea doar a anumitor instrumente muzicale, rugăciunea ţinand mainile împreunate sau la spate, sau pe piept, cu ochii închişi sau deschişi, etc.)
  4. Importanţa detaliilor ce ţin de tinută atat la bărbaţi (mai ales cei care doresc sa iasa in faţă şi să ia cuvantul) cat şi la femei (importanţa fustei, exclusa purtarea pantalonilor, importanţa baticului ca semn de supunere (faţă de Domnul şi faţă de soţ), vorba vine…)

Şabloanele denominaţionale sunt oarecum diferite atat la baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, în funcţie de conducerea spirituală şi administrativă a fiecărei biserici în parte, dar ele întotdeauna au puncte comune.

  • Îşi învaţă copiii „Calea Domnului” la scolile dumnicale de duminică dimineţa, iar în unele biserici un număr destul de mare de copii învaţă să cante la un instrument muzical, fiind incluşi în diverse coruri sau orchestre (de mandoline, de viori, etc.), lucru care evident e de lăudat şi de apreciat şi de promovat, nu doar pentru beneficiul muzical ci şi pentru caştigul pe termen lung al copilului respectiv, al calităţii muzicale în întalnirile bisericii, a deprinderii disciplinei autoeducarii si perseverentei.
  • Crează evenimente religios-culturale de interes public (de care nu întotdeauna e interesant publicul, în parte datorită prejudecătilor legate de pocăiţi în general – poate că vom aborda şi subiectul ăsta candva, să vedem de unde au izvorat respectivele prejudecăţi şi ce forme au ele), evenimente calendaristice (cu ocazia marilor sarbatori creştine: Crăciun, Paşte, Rusalii, Thanksgiving (Ziua Recunoştinţei), Bobotează, etc., fără să sărbătorească sfinţii Scripturii sau ai istoriei, aşa cum îi sărbătoreste Biserica Ortodoxă, spre exemplu.). Evenimentele acestea sunt ocazii în care oamenii se adună spre a asculta diverşi vorbitori (predicatori care încearcă să prezinte Evanghelia lui Isus Hristos, păcatul ca problemă fundamentala a omului şi soluţia harului lui Dumnezeu), vorbitori invitaţi din ţară sau străinătate, precum şi diverse formaţii muzicale sau cantăreţi cunoscuţi în mediul evanghelic din ţară sau străinătate (vezi concertul Michael W. Smith, noiembrie 2010, Braşov). Cand aceste evenimente au scopul precis de a prezenta Evanghelia îşi trag de aici numele de „Evanghelizări” diferenţiate în funcţie de „‘ţintă” (copii, tineri, adolescenţi, întreaga biserică).

Partea pe care nu se pune la fel de mult accent, care e mai grea, care implică mai mulţi oameni, pe langă invitaţii care pleacă la sfarşitul evenimentului, e follow-up-ul, creşterea şi educarea, ucenicizarea -aşa cum îşi are numele- a oamenilor care la aceste evenimente iau hotarari (uneori radicale) pentru viaţa lor, iau hotararea de a-L urma pe Hristos într-o altă formă (modalitate). Într-un limbaj metaforic, teoretic şi practic, atat in viata de zi cu zi, cat si in cazul evanghelicilor hunedoreni e mai uşor să „faci” copilul decat sa-l creşti.

  1. „Înconjurăm” omul pană zice „da”, apoi nu ne mai ocupăm la fel de mult de el, ca să-l integrăm într-un nou cerc de prieteni, să rediscutam cu el adevărurile de bază ale creştinismului, „laptele duhovnicesc” – aşa cum îl numeşte Apostolul Pavel- găsind partea practică pe care omul să o poată trăi ca pe o alternativă oferită de cuvantul Scripturii, faţă de alternativele oferite de lume prin toate canalele disponibile.
  2. Desfiinţăm (ca să nu zic desfiinţează), criticăm şi condamnăm sistemele şi activităţile existente, în care sunt implicaţi colegii şi vecinii noştri, le plasăm sub judecata celor „lumeşti”, aşa la modul general, FĂRĂ să aducem, creem, oferim alternative care să nu fie banale, plictisitoare sau superficiale, ci care să fie practicabile, vrednice de înţeles şi acceptat de către orice om „cu capu` pe umeri”.
  3. Unii predicatori care din „n” motive nu reusesc sa extraga principiile  (esenta) textului biblic din care vorbesc, folosesc in locul acestora o psihologie ieftina pana la manipulare. Manipulăm (uneori) oamenii (simpli) şi-i speriem cu frica iadului şi urgenţa pocăinţei (iadul aşa cum ne-a fost prezentat de Hristos e de temut iar pocăinţa este o urgenţă în faţa incertitudinii momentului morţii), însă măreţia, dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar trebui să stea la baza motivaţiilor noastre, în relaţia noastră (şi a oricui) cu El (vezi Evanghelia după Ioan, 3:16)

Indiferent cat de mult sau puţin se potriveşte evanghelicilor hunedoreni „creionarea” făcută de mine, aşa cum scriam la început ea întodeauna va fi incompletă, în parte greşită si în parte adevărată, uneori pripită sau făcută la timpul nepotrivit. Ea mereu va avea nevoie de alte puncte de vedere, de completarile voastre şi în aspectele bune şi în cele „nebune”.

Pavel scria cam aşa: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară (în cazul nostru pe cei care nu-s evanghelici)? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cat despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. „– 1 Corinteni 5:12,13

„Dacă ne-am judeca singuri, n’am fi judecaţi!” – 1Corinteni 11:31

, , , , , , , , , , , , , , , ,

3 comentarii

Ce problemă te pot ajuta să rezolvi ?

Ştiu că timpul tău e preţios şi limitat, iar eu apreciez faptul că eşti „conectat” la Hunedoara evanghelică şi „profit” de prezenţa ta  aici pentru îmbunătăţirea ajutorului reciproc.

Sunt interesat de utilitatea acestei pagini, de măsura în care ceea ce postez aici îţi este de folos, de aceea îndrăznesc să ţi cer ajutorul în identificarea acelor chestiuni ce prin abordarea lor îţi sunt sau îţi pot fi folositoare.

Încerc să ţin pasul cu evenimentele organizate de evanghelicii din Hunedoara şi să postez informaţia în timp util, însă pe de altă parte ştiu că sunt (şi alte) aspecte legate de organizarea, crezul şi practica evanghelicilor din Hunedoara ce merită evidenţiate, poate într-o măsură mult mai mare.

Care sunt acele aspecte ?

Care sunt completările pe care le-ai face ?

Ce merită spus despre „Hunedoara evanghelică” şi nu e spus, sau încă n-a spus-o nimeni, sau nu e scris aici, la îndemână pentru oricine?

Ce alte biserici lipsesc de pe „harta” asta virtuală ?

Ce-i de lăudat şi ce-i de condamnat ?

Ajută-mă să te ajut !

, ,

Lasă un comentariu

„Siguranţa mântuirii”- aspecte prezentate de Constantin Stancu, Haţeg

SIGURANŢA MÂNTUIRII

( Prezentarea unui punct de vedere personal, bazat pe Scriptură şi lecturi diverse )

  • Aspecte generale

„ …ci să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; // ci, credincioşi adevărului în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos „ ( Efeseni 4 : 14- 15 )

În slăbiciunile sale omul are nevoie de o stâncă tare pe care să stea, indiferent de vremurile în care trăieşte prin harul lui Dumnezeu. Siguranţa în această viaţă şi în eternitate este dată omului de Dumnezeu, prin Domnul Nostru Isus Hristos, fiindu-ne garantată salvarea noastră din robia păcatului şi a morţii. Această garanţie sau asigurare poate fii primită de om care indică spre activitatea lui Dumnezeu prin care ne este stabilită posibilitatea vieţii eterne, ca sens de mişcare şi viaţă în creaţie.

Această garanţie presupune naşterea din nou prin Duhul lui Dumnezeu, acest nou început poate declanşa lucrarea de asigurare a credinciosului, pentru că îl leagă de Cel de Sus. Prin naşterea din nou procesul salvării s-a declanşat pentru credincios, astfel că Dumnezeu menţine în siguranţă pe copii Săi.

Indiferent de ce crede în fapt credinciosul, asigurarea este stabilită veşnic de Dumnezeu, indiferent dacă omul este sau nu conştient de lucru acesta, dacă poate realiza în mintea sa siguranţa mântuirii sau nu.

Lipsa siguranţei mântuirii poate afecta fiinţa umană, slabă şi fragilă ca o trestie în pustiu, după cum afirma Hristos Isus despre Ioan Botezătorul.

  • Siguranţa mântuirii o stare de har viabilă în viaţa credinciosului.

În fapt siguranţa mântuirii  este o stare de har viabilă. Acest lucru se poate vedea în viaţa omului din mai multe motive :

Citește restul acestei intrări »

, , ,

Un comentariu

%d blogeri au apreciat: