Poetică: „Dunamis”

noi nu putem controla învierea

însă-i putem desena o ogradă:

mintea s-o guste, ochiul s-o vadă

mintea s-o guste, ochiul s-o vadă

surogatul ei ne distruge frumuseţea adusă de primul Cuvânt

de prima-nviere ce nu diferă de ultima

între ce va fi şi ce-a fost odată

viaţă nebiruită, ne-ncătuşată

explozie ordonată

 

pe sub treceri la-ncheietură

şi astăzi mai compun(em) din puterea ei zdrobitoare

şi din scânteia-ntâlnirii-ntre fire

în loc de poduri, în loc de treceri – căscări de gură –

aşa ca să nu uităm ce putere uimită ascunde dicţionarul

printre celelalte cuvinte

din sus-ul şi din jos-ul vorbei amintite

ca să nu uităm dimineaţa-nvierii

ne-ai dăruit primăvara;

încercările pe roata olarului

seara liniştită, între umerii zilelor pitită

şi în toate dicţionarele lumii

ai scris printre celelalte cuvinte

cuvântul “dinamită”

 

http://calatorru.wordpress.com/2010/04/13/dunamis/

 

Ascultă varianta cântată (muzică: Alin Cristea)

http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2010/04/20/dunamis-la-moartea-poetului/

 

E dreptul Tău să taci…

De multe zile taci în dreptul meu

Aştept măcar un semn ca surdo-muţii

Nu eşti tu oare singur Dumnezeu

Cosmopolit şi poliglot;

Aicea eşti sau tot colinzi?

Vorbeşti,

Sau taci?

Sau ai plecat de tot ?

Dar cum să pleci şi unde să te duci…

Când ştiu că locul nu-i decât în Tine;

Şi nime’n lume n-ar putea vorbi…

Doar Tu eşti prima vorbă – ce-adună’n ea pe toate celelalte

Şi le ţine.

Şi totuşi simt că taci în dreptul meu

De când au orbii treabă cu auzul?

Ori Tu nu spui nimic

Ori eu nu văd nici cum, nici unde

De ce vorbeşti numa’ aşa cum vrei,

De ce mereu doar Tu să ai dreptate?

Când le-ai vorbit pe deal n-am fost şi eu

Şi-acum vorbeşti când mă cufund în Carte.

Când ochii tac, tace şi ea…

Te-ai limitat de bunăvoie?

Doar celui care să asculte vrea te revelezi în scris pe file…?

De ce-ai ales ca să vorbeşti aşa

De ce mereu ca să te caut mă silesc…?

mi-e dor de vorba ta tăcută

alege’odat’ să rupi tăcerea asta grea

cu o tăcere vie şi plăcută.

 

http://calatorru.wordpress.com/cuvinte-legate-ce-dezleaga/

Poetică: „Între duminici” de Ruben Bucoiu

Curios Doamne cum de-a lungul săptămânii nu Te vedem

Duminica de cele mai multe ori nu Te ‘nţelegem

Inexistenta Ta existenţă cărţile o numesc doar posibilă,

Sau cel puţin imposibil de negat.

Imensitatea erorilor din lume Te fac urât

Şi rău… chiar odios

Şi totuşi,  copiii îţi cântă laudele

Bolnavii plâng şi-şi pun speranţele în rugăciunile pe care ţi le înalţă

Şoaptele lor, nebăgate în seamă de nimeni

Întipărite pe feţele perinilor

Sub expresia cernelei de lacrimi

Îţi mişcă inima…

Le eşti muză celor ce pun vorbe în cântec,

Duşman celor ce nu au pe cine da vina

Agonie copilului filozof din mine:

Căile Tale sunt prea simple şi nu se potrivesc stilului meu complicat

Nebuniile Tale ne fac să râdem

Cu harta în faţă ne laşi să rătăcim,

pentru ca obosiţi să ne căutăm în odihna popasului Tău

dintre duminici…

 

http://calatorru.wordpress.com/2007/11/12/intre-duminici/

„Diferit şi la fel”

diferă culoarea culturilor lor şi uşa din dos către  noapte

diferă conturul vorbirilor lor dar Tu li-l pricepi (no matter)

de-i strigare sau şoapte

*

la fel îmi e ticul invăţat în alt loc la fel e şi sufletu-n mine

de calc pe străduţe-nghesuite de bloc

sau sensuri ciudate şi noi şi străine…

*

Tu m-auzi că te strig cum făceai şi acas’

ba mai mult mă aud eu pe mine

dacă ei nu pricep numai Tu mi-ai rămas

depărtările lor mă împing

mai aproape de Tine

*

graniţe parcă nu-s cântul meu şi al lor e totuna

ce părea că-i mai bun mai aproape de sus

cântărit măsurat e la fel în distanţă şi-n fel totdeauna…

*

anotimpuri se duc însă anu-i tot el

şi mă văd şi te văd…Tu cu mine

schimbi în juru-mi puţin rămânând neschimbat

(ei) diferit te cinstesc – Tu doar cinstea o vrei

diferit îţi vorbesc – înţelesul li-l iei

diferite-s doar graniţele ochilor mei

aşezate greşit peste tot ce e rău sau e bine

*

diferit şi la fel te apropii de ei

diferit şi la fel te apropii de mine

http://calatorru.wordpress.com/2008/08/29/diferit-si-la-fel/

Tulburare

ce ropot de ploaie

de vară sunt paşii Lui peste pietre

iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară

şoptită ca raza amurgului către seară

în nopţile albastre şi senine de vară

a visului şi-a durerilor noastre

a clipelor negre şi-albastre

*

oloagă umblarea tace de lene

şi îngerul tace lenevind tulburarea

doar ziua cu ziua si ziua cu seara

se-ntrec între ele alergându-se alene

*

de ce-i sună paşii ca moneda căzută

de ce-i cade vorba la mine în creştet

cu gura căscată privirea mea mută

urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte

*

la ce îmi mai trebe tulburările ude

mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet

umblările toate prin mine zălude

se scoală şi umblă cu trosnet

*

şi fac ce de mult n-am făcut

niciodată

pe pietrele lespezi ca ploaia de vară

paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată

în mersuri îi leg să-i scap de povară

cu patul în mână  şi inima ceară

aprinzându-se toată

Uneori pentru ca să existe vindecare trebuie mai întâi să existe tulburare. „Căci un înger al Domnului se pogora, din cînd în cînd, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintîi, care se pogora în ea, după turburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.”Ioan 5:4

poezie de Ruben Bucoiu – Hunedoara

Din poeziile Paştelui: „Răstignire”

Un fior străbătu întregul pământ şi-l făcu să se cutremure.

Cerul şi-a închis ochii şi sub pleoapele lui imense s-a făcut întuneric;

hoinărind agitat încoace şi încolo

Vântul sfărâma pietre între degetele lui osoase

iar durerile lungi împungeau muşchii bătuţi

cu coarne de taur.

Gâfâind, omul şopti printre dinţi:

„Unde eşti?Mi-e sete!”

Prin întunecimea amiezii se cernu mărunt o singurătate adâncă,

Iar pământul se cutremură iarăşi.

În ochii speriaţi a celui din stânga ciocănea cu cruzime un corb

de parcă cu aripe negre moartea dând târcoale

bătea la uşă.

poezie de calatorru