Posts Tagged intelesuri

Isus, frustratul…

Nu vreau să mă repet, nu-i frumos din partea mea… dar n-am ce-i face. Mereu şi mereu ne ciocnim de semantică şi dăm nas în nas cu înţelesurile cuvintelor, cu înţelesurile multiple ale cuvintele şi totodată cu obscuritatea şi nuanţele umbroase pe care unele dintre ele le au. Înţelegerea noastră se opreşte în faţa lor ca într-o intersecţie cu multe direcţii, toate bune – de altfel, însă cu efect ezitant, rătăcitor.

Cam aşa păţesc de-o vreme când dau peste cuvântul, „frustrat” sau „frustrare”, şi nu ştiu în care direcţie s-apuc. Desigur că cea mai simplă variantă e să găsesc repede o „hartă semantică” adică un dicţionar, să o deschid la locul cu pricina şi să fac lumină. Dar deja ştim că de cele mai multe ori lucrurile nu se rezolvă aşa, pur şi simplu. Lumina mă face să văd şi mai bine varietatea, mulţimea direcţiilor, a indicatoarelor, a sensurilor, a conotaţiilor şi a posibilităţilor pe care un cuvânt le conţine, în funcţie de contextul lui imediat – în varianta scrisă, sau/ şi în funcţie de tonul şi accentele vocii – în varianta verbală.

Cuţitul, spre exemplu, banalul cuţit pe care-l găseşti în orice bucătărie este bun sau rău în funcţie de felul în care este utilizat. El în sine e doar un obiect neînsufleţit. Puterea cuvintelor este şi ea una cel puţin duală, asemenea uzanţei cuţitului. Modul nostru de a le folosi într-un context specific (situaţional şi lingvistic) canalizează puterea lor de viaţă şi moarte către cel care are parte de ele. Aceleaşi cuvinte (combinate diferit) pot să ridice sau să doboare, pot să încuraje sau să descurajeze, pot provoca zâmbet sau stârni lacrimi. Mânia poate fi păcătoasă sau sfântă. Dragostea stă spate-n spate cu ura şi uneori se poate răsturna brusc, îşi poate transforma şi re-direcţiona forţa ei incredibilă. Tot aşa e şi cu puterea apei sau a focului…tot aşa e până la urmă şi cu frustrarea.

Tendinţa (mea, cel puţin) este să privesc frustrarea ca pe ceva negativ, ceva rău. Nu cred că sunt singurul care face aşa. Dar, ce-ar fi dacă privirea, ea să fie adevăratul vinovat în jocul acesta semantic? Există frustrare pe lume, la fel cum există apă, flori, soare, cuvinte, etc. Există frustraţi pe lume – şi (din când în când) eu sunt unul dintre ei. Totuşi, nu ştiu dacă-i corect să scriu „din când în când” şi n-ar fi mai degrabă corect să scriu „tot timpul” – diferenţa cea mare să o facă de fapt ochiul, privirea, care devine din când în când conştientă de forţa, de energia (bună şi rea) pe care o poartă cu sine o frustrare.

Nu mi-ar plăcea să nu mai fiu frustrat, sau să nu mai devin deloc conştient de frustrările mele. Cum n-ar fi deloc benefic pentru mine să le las pe ele să mă acapareze şi domine, tot aşa n-ar fi deloc benefic pentru mine să mă lepăd de ele în întregime (dacă ar fi posibil, desigur). Frustrările pot fi un barometru excelent a faptului că încă gândesc şi simt, îmi doresc mai mult, tind spre mai bine, compar imediatul cu idealul, plăsmuiesc idealuri proprii sau împreună cu alţii şi trepte către atingerea lor, şi simt durerea aceea că eu şi lucrurile n-am ajuns încă acolo. Lipsa frustrării poate însemna (pentru mine ca individ şi pentru noi ca societate, sau comunitate restrânsă) o lipsă de motor, sau o lipsă de combustibil, o oprire pe loc.

E important să fii mulţumit şi mulţumitor pentru ce eşti, ce ai ajuns să fii şi pentru ce ai, însă la fel de important este să nu fi niciodată pe deplin mulţumit, cum scria Sfântul Augustin prin anii 400, cu alte cuvinte să ai mereu o anumită cantitate de nemulţumire (frustrare) care să te propulseze mai departe. Doar aşa fascinanta călătorie a devenirii nu îşi găseşte încă finalul.

Vorbind despre religie (fără să se refere la o anume denominaţiune) Lucian Blaga spunea că „religia reprezintă, în ansamblul ei, capacitatea sau tendinţa de auto-depăşire sau auto-totalizare a fiinţei umane în corelaţie ideală cu ultimele coordonate ale existenţei, sau ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau le socoate revelate… ” aceste aspiraţii fiind „din cele mai vechi şi deci mai permanente ale fiinţei umane.”

Fascinanta călătorie a devenirii neajunsă încă la capătul ei urcă (uneori) pas cu pas chiar şi pe treptele acestea ale frustrării.

N-am putea spune că Isus, (că sigur v-aţi întrebat care-i treaba cu titlul…) „începutul şi desăvârşirea credinţei noastre,”  pilda supermă pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu a fost sau/şi este un frustrat. Ar fi ca şi cum doar frustrarea l-ar caracteriza. Dacă am face aşa, desigur că i-am poci grav, într-un mod grosolan, frumoasa imagine pe care o are, pe care o găsim descrisă în Noul Testament prin faptele şi cuvintele Lui. Însă, dacă ne facem că nu-l vedem în anumite situaţii, opuse caracterului Său drept şi idealului sfânt pe care îl are, cum îşi exprimă şi manifestă „frustrarea” în relaţiile Sale cu creaţia Sa şi cu omul în special, înseamnă că îi ciopârţim Chipul şi ne uităm numai la „schiţele” pe care le preferăm mai mult.

El a început în noi o lucrare, şi frustrarea că ea încă nu-i gata îl face să insiste până când o va duce la capăt. Acum şi aici nu mi-ar fi deloc benefic să-l părăsească „frustrările” pe care le are în dreptul meu, sau de ce nu, al nostru.

Ce să mai zic? Vă aduc sub ochi unul din felurile în care poate fi descrisă  frustrarea şi vă invit să citiţi cu gândul la două persoane: Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, şi voi înşivă.

„A te simţi lipsit de un drept al tău, sau chiar de a te simţi înşelat în aşteptări. E o stare de spirit asemănătoare cu dezamăgirea, la care se poate adăuga şi o doza de furie (câteodată).”

Ce face fiecare cu frustrările lui, modul în care le administrează şi canalizează puterea, trece dincolo de subiectul acestei scrieri. Cele bune…

discontent

, , , , , , , ,

3 comentarii

Din nou Parţiale (spre preferenţiale)

Înţelesurile diferite provin din semnificaţii diferite.  Cele parţiale ne duc mai mereu spre cele preferenţiale.

Câtă vreme bunul simţ încă este de partea noastră, spunem asemenea Apostolului că „proorocim în parte pentru că cunoaştem în parte”, însă atunci când „ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala”, când le amestecăm pe cele cunoscute cu cele necunoscute (intenţionat sau neintenţionat) riscăm să părăsim umbrela lui „Aşa vorbeşte Domnul!” pentru apa de ploaie „Aşa mi-ar plăcea mie să vorbească!”

Toţi cei care aţi citit textul Noului sau Vechiului Testament măcar din curiozitate, sau aşa cum se procedează de multe ori în „Casa Domnului” pentru studiul acelui Cuvânt, cu siguranţă  aţi observat că anumite contradicţii se datorează unor cuvinte, hai să le numim PROBLEMATICE. Problema constă în dificultatea traducerii lor din limbile originale, dificultatea traducătorului de a găsi un cuvânt cât mai potrivit în limba română, folosindu-se, spre exemplu, acelaşi cuvânt în limba română pentru cuvinte diferite cu semnificaţii diferite în limbile originale.

O astfel de problemă o întâmpinăm în cazul cuvintelor: „LUME”, „MOARTE”, „BISERICĂ”, etc.

Chiar dacă nu suntem cunoscători ai limbilor biblice, citirea şi mai ales prezentarea anumitor învăţături ale Scripturii ar trebui să se facă întotdeauna cu prudenţă. Acelaşi cuvânt, „lume” spre exemplu, deşi are aceeaşi formă într-o limbă, are semnificaţii diferite şi automat înţelesuri diferite în altă limbă:

  • Lumea ca UNIVERS creat de Dumnezeu este lumea la care se referă Apostolul Pavel atunci când le vorbeşte atenienilor în Fapte 17.24 („Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului…”).
  • Lumea ca OAMENI, ca populaţie a Planetei albastre, este obiectul dragostei lui Dumnezeu, aşa cum ni se spune foarte clar în Ioan 3:16 („Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurului Lui Fiu…”).
  • Lumea ca SISTEM de cultură şi civilizaţie, pe de altă parte, este potrivnică valorilor lui Dumnezeu, ni se spune despre ea în 1Ioan 5.9 că „toată lumea zace în Cel rău”, că „tot ce este în lume… nu este de la Tatăl ci din lume” şi că „…dacă iubeşte cineva lumea dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2.15-16).

A amesteca semnificaţiile acestui cuvânt înseamnă a declanşa în înţelegerea noastră nişte reacţii în lanţ deloc potrivite cu mesajul pe care scriitorii Scripturii au intenţionat să ni-l transmită.

Lucruri asemănătoare se întâmplă dacă ne permitem să îi citim unei anumite grupări de oameni unele din cuvintele D-lui Isus, şi să li le aplicăm lor fără prudenţă, fără bun simţ, ca şi cum D-l Isus ar vorbi anume despre ei.

Să luăm ca (alt) exemplu frumoasa idee (afirmată direct sau indirect în N.T.) că BISERICA LUI HRISTOS ESTE  INVINCIBILĂ. Oricât de plăcut ar suna în urechile mele cuvintele lui Isus din Matei 16. 18 „(Eu)… voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui”, înainte de a trage concluzii pripite despre reuşita sau falimentul unei anumite biserici locale, ar trebui să sap puţin înainte, să le cercetez pe cele parţiale ca să nu cad în cele preferenţiale.

Dacă urmărim în ÎNTREG Noul Testament învăţătura despre Biserică, observăm cel puţin două semnificaţii diferite ale cuvântului:

  • Biserica UNIVERSALĂ, ca Trup al Lui Hristos, care cuprinde totalitatea oamenilor răscumpăraţi de-a lungul istoriei prin Evanghelia lui Hristos, indiferent de rasă, limbă, cultură, etc. (Efeseni 5, 1 Corinteni 12, Apocalipsa 19)
  • Biserica LOCALĂ, sau adunarea celor care se adună în Numele Domnului într-o anumită zonă geografică, într-un context socio-cultural specific .

Textul de mai sus din Matei 16 e mult prea general, chiar problematic în prezentarea (metaforică?) a luptei dintre Biserică şi Moarte, dintre Biserică şi „porţile Locuinţei morţilor” (Biserica nu intră pe porţi? sau Biserica nu poate fi ţinută înauntru de porţi?), luptă în care Biserica lui Hristos în ansamblul ei iese biruitoare, textul este mult prea general deci, ca să-mi permit să-l aplic fără prudenţă la orice biserică locală.

Decât să transform invincibilitatea întregii Biserici a lui Hristos într-un scut folosit „abuziv” pentru succesul de netăgăduit al bisericii locale, oricare ar fi ea, mai bine să îmi aduc aminte de versete precum cele spuse de acelaşi Hristos unei Biserici locale, „te voi vărsa din gura Mea” (Apocalipsa 2), sau  „îţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 3), cuvinte spuse unei alte biserici locale. Ne ajută şi medicina puţin, prin amputarea părţii bolnave a unui trup (Biserica = Trupul lui Hristos), atunci când aceea parte nu mai poate fi vindecată, când nu i se găseşte leacul, pentru a salva ceea ce este încă sănătos. Să nu uităm istoria bisericii, cu clădirile rămase goale şi cu efortul susţinut al unor biserici de a fi şi de a rămâne relevante în prezentarea şi trăirea Evangheliei lui Hristos în timpul, cultura şi societatea în care sunt aşezate, în ciuda falimentului (cunoscut, recunoscut sau necunoscut) al altor biserici locale. 

Cele parţiale ne duc mai mereu spre cele preferenţiale. PRUDENŢA ar putea fi (zic eu) unul din leacuri.

* poza de aici

, , , , ,

Un comentariu

Ce înseamnă cuvântul „evanghelizare”?

Am constatat de multe ori, am zis-o de multe ori: Pocăiţii au un limbaj al lor pe care de multe ori nici ei nu-l înţeleg !

O fetiţă foloseşte la un moment dat, aşa la nervi, un cuvânt complicat. – ce-ai zis acolo? ştii ce înseamnă?

Răspunsul a venit promt: NU !

– Păi, cum, tu foloseşti aşa cuvinte pe care nu le cunoşti, cuvinte care nu ştii ce-nseamnă?

Parcă ar fi prima dată, a răspuns ea.

  • Ce înseamnă cuvântul „evanghelizare”?

, , ,

2 comentarii

%d blogeri au apreciat: