Posts Tagged intrebari

E mai uşor să pui întrebări decât să dai răspunsuri. “If Jesus were a mayor?” (Dacă Isus ar fi primar?)

Postarea de mai jos este un întreg comentariu + copy – paste al lui I. S. la rubrica „Eu cu cine votez?”

„Am dat adineauri de o carte în stilul W.W.J.D. cu titlul “If Jesus were a mayor?” de Bob Moffitt. Spre surprinderea mea, am găsit câteva pagini din ea în acces liber pe http://www.harvestfoundation.org/files/Materials/Download%20Materials/10-16-09%20IJWM%20EN%20Excerpt.pdf

Cred că întrebările pe care le formulează Bob Moffitt ne-ar ajuta şi pe noi, în preajma perioadei electorale să ne clarificăm criteriile proprii cetăţeneşti mai îndrăzneţe şi, astfel să putem răspunde mai înţelept la clasica întrebare “dar eu cu cine votez?”.

Mai mult, interogaţiile lui Moffitt clarifică şi ridică standardul pentru doritorii votului creştinilor, iar dacă candidaţii vor auzi şi se vor ridica la nivelul acelui standard, vom câştiga cu toţii şi, mai ales, vom fi scutiţi de regretele şi dezamăgirea în urma alegerilor, ţinând cont de vorba de mai demult, că orice ţară (a se citi comună, municipiu, judeţ) îşi merită conducătorii.”

“• What would Jesus do if He were Mayor?
• What would He do about street children and the homeless?
• What would He do about alcoholism, drug abuse, and other addictions?
• How would He strengthen families?
• How would He promote safe drinking water, adequate housing and food, health services, garbage and sewer systems, and decent roads?
• What would He do about fair wages and adequate employment?
• What would He do about unwanted children and care for the sick and elderly?
• What would He do to bring beauty—clean streets, trees, flowers, and public parks?
• What changes would He make in the education of children and adults?
• What new public policy decisions would He institute?
• How would He help people evaluate problems and make just decisions?
• What would He do to change the way local government works?
• Would His teachings be televised? Would He hold “town meetings” where His agenda and Kingdom principles would be set forth?
• What would He do about crime and civil unrest? What guidelines would He use for police and community relations?
• What changes would He make in the courts? In the prison systems?
• What would He do about the gap between the rich and the poor?
• How would the “little people” be treated in the community? How would the powerful people feel about Him?
• What would He do about corruption and bribery?
• What regulations would He establish for business?
• What would He do about depression, loneliness, and mental illness?
• How would He deal with pornography, sexual immorality, and prostitution?
• What would He do about child and spousal abuse?
• How would He improve social relationships among the citizens?
• What would He do about recreation and entertainment?
• What role would the church play in the community?
• How would He encourage unity among the churches?
• What would He do about other religions?
• Would His teachings and actions put His life in jeopardy?
• How would the community be changed to reflect the administration‟s priorities?

We are working in the realm of our imaginations, and there is a caution. Before our speculations go off course, I should say what I do and do not mean. Let‟s use these as ground rules to imagine His governance in ways that are compatible with the realities of Jesus and the present
world:
• Jesus‟ mayoral actions would match the character of God, revealed in Scripture. He would
carry out God‟s will.
• Jesus would not be literally returning in the flesh as a community leader.

Instead, we are imagining what would happen if Jesus‟ character, values, laws, and teachings were the governing basis for our communities.

• Jesus would not establish a theocracy or a government ruled by the church.
• Individuals would have free choice.
• Jesus would not create a welfare state. For example, His government would not instantly provide free housing for everyone. He would not instantly and miraculously make everything perfect for all of the citizens. As He did in Scripture, He would involve the citizens in healing the brokenness around them.

We cannot know exactly what Jesus would do as Mayor, but we can study Scriptures and ask the Holy Spirit to reveal what they mean for our communities. We need to know God‟s Word and character—and hear His voice. The things Jesus would do as Mayor would reflect the Father‟s
will for the community. Jesus taught us to pray to our Father: “Your kingdom come, your will be done on earth as it is in heaven.” 6 God wants His will done on earth—now—as it is in heaven.

He desires this because He loves us and the world He created. He wants the very best for us. As we will learn, He wants to reconcile everything back to Himself. We can also learn from others, as we will in this chapter and throughout this book, to see how they have already answered the question in their locales: “What would Jesus do here if He were
Mayor?” Let‟s imagine again. Imagine what would happen if God‟s will were done on earth as in heaven. Another way to think of this is to ask ourselves: “What would happen if, next Monday morning starting at 9 a.m., everyone in our community started to live as God intends?”

• What would happen to us, personally, if we fully obeyed God’s intentions for our relationships, the care of our bodies, and our walk with God?
• What would happen in our families if all members fully obeyed God‟s intentions in their relationships to one another?
• What would happen in our church and the other churches of our community if all the leaders and members truly loved each other, served one another, advocated for the powerless, and lived in unity?
• What would happen in our community if our leaders worked together for the common good, with honesty and integrity?
• What would happen if cheating, dishonesty, or corruption were never used in our business community?
• What would happen if children respected their parents and learned from them?
• What would happen if there were no corruption in our nation—but real justice?”

, , , , ,

Lasă un comentariu

Timotei Rusu: „Implicarea credincioşilor evanghelici în politică”

Timotei Rusu

Implicarea credincioşilor evanghelici în politică:

Acest titlu răscoleşte în mine mai multe semne de întrebare dar şi câteva răspunsuri. Răspunsurile le voi formula cu o altă ocazie, dar o parte din întrebări le pun acum.
– Porunceşte undeva Dumnezeu să ne implicăm în politică?
– Interzice oare Dumnezeu să ne implicăm în politică?
– Care ar fi raţiunea implicării creştinilor în politică?
– Oare slujeşte implicarea în politică Împărăţiei lui Dumnezeu?
– Din istoria anilor de libertate, care a fost impactul evanghelic în ţară prin candidaţii evanghelici?
– Care a fost imaginea bisericilor evanghelice în urma implicării în politică a unor membri, sau chiar lideri de-ai lor?
– Au candidaţii la diferite poziţii o călăuzire clară din partea lui Dumnezeu?
– Folosesc candidaţii creştini metode curate în campania electorală?
– Au ei o spiritualitate robustă aşa încât să fie sare şi lumină?
– Trăiesc ei în adevăr în declaraţiile şi demersurile pe care le fac?
– Au ei o mărturie impecabilă în ce priveşte viaţa lor de familie şi de biserică? Îi recomandă caracterul lor demonstrat în relaţiile avute?
– Ajunşi în politică sunt ei factori de influenţă spirituală, morală sau sunt frânţi sub presiunile din jur?

Aceste întrebări sunt doar câteva, dar suficiente ca să ajute în găsirea unui răspuns.
Personal cred că este un lucru bun să se implice credincioşii evanghelici în politică, dacă lumina lor împrăştie întrunericul din jur. Dar, dacă nu se întâmplă aşa, decât să se stingă lumina la vârful piramidei, mai bine să lumineze vioi la baza ei.

Păstor Dr. Timotei Rusu

, , ,

5 comentarii

Abilitatea de-a „impacta” a dizabilităţii

 

Simona Puiu Vlad:

Zilele trecute am citit o carte despre asumarea riscului. Am gasit un set de patru intrebari care sa ne ajute in aceasta analiza. In cele ce urmeaza, m-am decis sa analizez impactul pe care il poate avea o dizabilitate si riscul acceptarii sau neacceptarii acestei dizabilitati.

Am venit pe lume cu o dizabilitate. Pornind de la premisa ca am inteles ce implica acest fapt si acceptarea lui in viata mea, concluziile ar fi urmatoarele:

1. Care este lucrul cel mai bun care se poate intampla daca accept dizabilitatea mea? Voi putea trece cu o mai mare seninatate peste situatiile dificile din viata, poate chiar voi gasi si partea amuzanta a lucrurilor. Dupa ce am inteles care sunt limitarile mele, care sunt acele lucruri pe care nu le voi putea face niciodata, voi reusi sa identific si lucrurile pe care le pot face! Unele poate ca vor deveni, in timp, abilitati pe care le pot folosi ajutandu-i pe altii sa isi accepte dizabilitatile lor.

2. Care este lucrul cel mai rau care se poate intampla daca nu imi accept dizabbilitatea? Imi voi petrece viata in cel mai trist mod posibil, ma voi gandi doar la neajunsurile si minusurile mele. Viata familiei mele va fi afectata de frustrarile mele. Imi voi dori sa ma izolez de oamenii sanatosi, pentru ca ma voi compara mereu cu ei si voi deveni si mai frustrata.

3. Care este cel mai bun lucru care se poate intampla daca nu imi accept dizabilitatea? Imi voi trai viata intr-o continua negare: „Nu, eu nu am nicio problema, nu ma limiteaza nimic!” Voi forta familia si celelalte persoane din anturaj sa nu imi aminteasca niciodata de dizabilitatea mea sau a altora.

4. Care este cel mai rau lucru care se poate intampla daca nu accept faptul ca am o dizabilitate? Nu voi ajunge niciodata la „next level”, adica nu voi putea deveni un om matur. Voi ramane ori frustrat, ori naiv. Nu voi atinge niciodata potentialul pentru care am fost creata!

Dupa ce am analizat riscul, cu ajutorul intrebarilor propuse de autorul cartii, pot sa spun ca sunt mai mult decat bucuroasa ca am primit intelepciunea necesara sa inteleg faptul ca am o dizabilitate, dar pot avea o viata frumoasa, plina, atat pentru mine, cat si pentru cei cu care ma intalnesc zi de zi.

 

, , ,

Lasă un comentariu

Cum îşi face Dumnezeu simţită prezenţa?

Indiferent dacă eu mă abţin sau nu de a încadra următoarea formulare în categoria clişeelor „noastre”, realitatea este că pe ici pe colo, la câte-o slujbă „divină”, în câte-o prezentare scrisă găsim (printre caracteristici) faptul că „Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa.”

Întreb şi eu ca un copil naiv şi încurcat: Cum îşi face Dumnezeu simţită prezenţa?

Pornind de la premisele biblice ale atotputerniciei Lui, se poate desigur ca El să fie prezent şi noi să nu simţim, şi chiar aşa se şi întâmplă mai tot timpul, numai că experimentăm se pare din când în când (după spusele noastre) excepţia de la regulă.

Dacă cuvintele astea nu sunt doar aşa „un fel de-a spune”, ci ele chiar exprimă o realitate, descriu ele realitatea subiectivă şi particulară a experientei personale a omului care le spune, sau sunt ele valabile pentru o adunare de oameni ca experienţă comună?

Pun pariu că va trebui să-mi caut singur răspuns la întrebările acestea (şi altora asemănătoare care derivă din ele), dacă nu cumva „a pune pariu” nu este doar o combinaţie (ne)potrivită de vorbe…

Ilie oare cum a ştiut???

  „Domnul i-a zis: „Ieşi, şi stai pe munte înaintea Domnului!” Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ.
Şi după cutremurul de pămînt, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blînd şi supţire… „1Imparati 19:11-12

 

, , , ,

Lasă un comentariu

Care adevăr eliberează? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi?

AVERTISMENT: Textul care urmează este în întregime „frământarea” mea personală cu privire la mediul evanghelic în care am crescut şi cresc. Nu reprezintă poziţia oficială a niciunei biserici evanghelice, nici măcar a aceleia din care fac parte. Mă întreb „cu glas tare”, chiar dacă nu tot timpul găsesc răspunsuri. – Ruben Bucoiu

Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştri? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi?

De ce vrem să apărăm ceea ce este de criticat?

De ce sărim de la situaţii ce par (sau sunt prezentate) destul de sumbru, la extrema cealaltă? Dintr-o dată eliberarea, o eliberare ce e doar proclamată sau simţită, însă nu garantează nimeni permanenţa ei, o fericire de scurtă durată care se întoarce după o vreme la vechea căutare, dintr-o dată eliberarea capătă dimensiuni fascinante.  ­

De ce nu putem prezenta adevărul fără să-l mascăm în frumuseţea mincinoasă pe care omul o îmbrăţişează în caz că o găseşte, transformând astfel adevărul aşa cum e el, frumos sau mai puţin frumos, într-o situaţie dizgraţioasă şi nevrednică de crezare, incredibilă.

Omul care are probleme de tot soiul, merge, să zicem, la o biserică evanghelică sau într-o tabără cu oameni care au şi ei probleme de tot soiul şi pe care încearcă să le rezolve, sau încearcă să le mascheze cu acele aspecte ale vieţii lor care merită etalate şi expuse în văzul tuturor, şi oamenii ăştia îi ajută pe ceilalţi să-şi rezolve problemele în aşa fel că după o săptămâna (de tabără), problemele celor dintâi parcă şi-au găsit „naşul”, parcă şi-au găsit „radiera”. Parcă-i prea simplă soluţia (sau partea pe care o prezentăm noi) „Doar zi o rugăciune şi Domnul te va elibera, viaţa ta nu va mai fi ca înainte.”

E drept că sunt probleme care îşi au rezolvare, care au antidot, care merită abordate tocmai pentru că există remediu în dreptul lor, însă de cele mai multe ori „vindecarea” cere timp şi efort, mai niciodată nu se întîmplă peste noapte, (ca) prin minune. Totuşi atunci când e prezentată oamenilor nevoia schimbării, importanţa realizării consecinteţelor nefaste pe care obiceiurile păcătoase le pot avea şi le au în viaţa noastră, parcă lucrurile se simplifică, fie din incapacitatea noastră de a spune adevărul într-o formă atrăgătoare, fie din inconştienţa grabei de a ajunge la final (înaintea coacerii).

Nu toţi oamenii cad jos de tot în păcat şi nici toţi nu se duc în extrema cealaltă în rezolvarea păcatelor lor. Cei mai mulţi dintre noi trăim străduindu-ne să tindem spre acele lucruri pe care după cărţile citite, după lungi discuţii cu prietenii, cu cei din familie, cu diverşi oameni de specialitate, am ajuns să le preţuim ca fiind valoroase, şi trăim încercând să umplem forma ideala pe care ne-am creionat-o. Standardul divin ne stă înainte, standardele sociale şi culturale, sau pur şi simplu standardele proprii în care ne măsurăm şi prin care ne extragem sentimentul de satisfacţie sau insatisfacţie, de mulţumire de sine sau nemulţumire, evident în luptă permanentă cu standardele altora ce ne sunt impuse mai mult sau mai puţin. Am vrea să trăim după standardele proprii însă am vrea totuşi să nu trăim singuri, să nu ne izolăm într-o lume în care să avem doar noi acces, iar ceilalţi să nu îşi poată aduce, ca să nu zic impune, regulile lor.

De ce criticăm şi condamnăm stricteţea unora, fiind toleranţi cu stricteţea noastră? E trist faptul că reuşim aşa de puţin să fim relevanţi în prezentarea adevărului eliberator al Evangheliei, şi după cum constata Cioran, e mai simplu să-i speriem pe oameni cu grozăvia iadului şi să-i ameninţăm că dacă nu se vor pocăi vor suferi grozava mânie a unui Dumnezeu drept, decât să-i atragem cu un Dumnezeu iubitor, care deşi e drept în pedeapsă, sau, după cum stă scris, va fi drept în pedeapsă, pedeapsa întârzie (cateodată) să vină acum şi aici, în viaţa noastră, lumea continuând să fie o scenă a nedreptăţii şi a nepedepsirii, lumea de sub ochii noştri, în care nu avem ce face decât, pentru a ne adapta şi supravieţui, să intrăm şi noi în mersul ei sistematic.

Avem alternative aşa de puţine, însă condamnăm alternativele laice, le trecem repede prin ciurul tadiţiei noastre evanghelice, nescrisei noastre tradiţii evanghelice, interesată (uneori mai mult) de felul în care ne ţinem mâinile atunci cînd ne rugăm, şi mai puţin de corectitudinea teologiei exprimată în cuvinte, tradiţie preocupată de eşarfa sau pălăria pe care o poartă sau nu o poartă femeia în adunare, însă indiferentă la semnificaţia şi oglindirea simbolului ei. Şi oare nu „strecurăm şi noi ţânţarul şi înghiţim cămila” asemenea feriseilor din vremea lui Hristos, practică pe care o condamnăm în timp ce sub altă formă o practicăm cu regularitate.

Interzicem „podoabele” (şi nu mă refer doar la accesorii) însă nu creem, sau creem prea puţine alte mijloace de împodobire, şi conştienţi (sau inconştienţi) de importanţa şi necesitatea diversităţii în închinare, în manifestare şi exprimare, atunci când se doresc sau se iniţiază schimbări, ne împotrivim lor. Atunci când manifestările par să iasă din tiparele cu care am crescut, împiedicăm varietatea şi libertatea exprimării reîntorcându-ne la „simplitate.”

Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştrii? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi? Aşa se ruga Pavel în timp ce se apăra în faţa autorităţilor romane: „Să dea Domnul ca toţi să fiţi aşa ca mine!” – zicea el. Tare curios sunt la ce aspecte se referea? La cele exterioare, să arătăm toţi ca el, sau la cele interioare şi exterioare prin comportament: să gândim toţi ca el, să înţelegem viaţa ca el, să cunoaştem Scripurile ca el, însă şi ce au scris poeţii (vremii), şi limbile străine pe care le cunoştea el, şi capacitatea şi adâncimea de a descrie şi de a explica viaţa, nu doar pentru noi înşine ci şi pentru ceilalţi. De-ar fi toţi ca noi evanghelicii (hunedoreni), ce s-ar întâmpla cu cultura, cu arta, cu literatura, cu profesionalismul? Nu sunt convins că ar fi o lume mai bună, însă sunt convins că ar fi altfel. (E bine că suntem o minoritate, tot aşa cum sarea e bună doar în cantităţi mici.)

Nu zic aici (şi nici nu vreau să mă gândesc măcar) că aceste lucruri ar degenera sau ar înceta să existe, însă mă întreb oare ce formă ar căpăta? Dacă ele ar merge înainte cu o formă oarecum modificată faţă de forma pe care o au acum, de ce reuşim aşa de puţin să facem uz de ele în exprimarea noastră, a ideilor şi a filozofiei de viaţă pe care zicem că o îmbrăţişăm, o trăim şi o recomandăm şi altora, ba în unele cercuri o prezentăm ca fiind singura vrednică de urmat, singura vrednică de crezut.

De ce nu avem curajul să recunoaştem că falimentăm (din când în când), că „nu tot ce zboară (în vorbirea şi trăirea evanghelicilor) se mânâncă”, şi că ar fi bine să ne oprim şi să ne analizăm din când în când, să mai învăţăm şi de la „fii veacului care sunt mai înţelepţi faţă de semenii lor decât fii luminii”, să ne facem autocritica şi când ceva e de criticat să criticăm şi  când ceva e de apărat să apărăm, fără să uităm necesitatea „tăierii” dinaintea „rodirii.”

Viaţa cu Hristos este/poate fi o permanentă aventură! (iar aventura, prin definiţie, nu e plictisitoare)

, , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Sondaj: Consideraţi că (aici) ar trebui prezentate doar aspectele pozitive ale Hunedoarei evanghelice?

NOTĂ: Ar fi (foarte) de folos dacă printr-un comentariu de câteva rânduri v-aţi argumenta alegerea. De ce doar cele bune, de ce doar cele rele, de ce ambele? …sau orice alta variantă mai există.

Vă mulțumesc pentru timpul pe care-l acordaţi pentru a vă exprima opinia. 🙂

, , , , , , , , , ,

Un comentariu

Deva: Conferinţa judeţeană de tineret, 12 februarie 2011

Biserica creştină baptistă „Sfânta Treime” – Deva:

Cum să îmi găsesc partenerul de viaţă?

12 februarie 2011, orele 15.oo

www.tineri-devotati.devabaptist.ro

, , , , , ,

Un comentariu

De ce-i mare Săptămâna Mare ?

Dragi vizitatori şi cititori şi Hunedoarei evanghelice vă propun ca începând de azi, prima zi a Săptămânii Mari să „construim” împreună o scriere cu primele motive, gânduri (care ne vin în minte) pentru care Săptămâna Mare e MARE !

Mă repet şi (vă) întreb:

De ce-i mare Săptămâna Mare ?

, , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: