Posts Tagged judecata

Judecata: un alt paradox subtil ale vieţii

vintage bible book studio isolatedDesigur că am putea număra şi judecata în categoria paradoxurilor subtile ale vieţii (bisericeşti). „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” e contra-balansat de „Dacă ne-am judeca singuri n-am fi judecaţi.” Despre alunecoasele faţete ale judecăţii voi încerca să scriu (în manieră proprie, desigur)…şi în timp ce fac lucrul acesta constat că mi-e greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite: (in)cosecventa judecată – s-o numesc?…ciclicitatea ei să fie acelaşi lucru cu anotimpurile ei?

Din aceeaşi categorie, fruntaşă aş zice, în cap de listă, e smerenia. Smerenia care devine tot mai vizibilă în ochii „proprietarului” şi cu care ajunge să se mândrească şi să se laude, inconştient şi orb sub aspectul acesta că astfel smerenia îşi pierde calitatea de bază ce o caracterizează, altfel n-ar deveni motiv de superioritate (de multe ori o superioritate nepotrivită şi necuvenită).

Tot cam aceloraş tendinţe se supune şi judecata. Cel care comentează că alţii judecă (pe drept, părtinitor, parţial, preferenţial, etc.) – eu, în cazul de faţă – ajunge să facă tocmai ceea ce condamnă la alţii. Ironic parcă, chiar mai mult decât paradoxal.

Să luăm o situaţie (o judecată situaţională deci) posibilă şi reală: aşa zisul „serviciu divin” din seara x. La biserica la care merg eu a durat 3 ore. Din p.m.d.v. a fost foarte lung, plictisitor pe  anumite segmente, obositor chiar. (Nu m-am plâns, n-am comentat…mi-am văzut de „treaba mea” acolo în bancă…dar e normal aşa?) E drept că nu m-a forţat nimeni să merg, să particip. A fost o alegere de bună voie, dar şi un răspuns la invitaţia de a fi parte la tot ce a avut loc acolo. Tot la fel de drept e şi că „o închinare activă cere o implicare activă” din partea mea, şi că „rezultatul” este combinaţia dintre ce mi se pregăteşte (de cei care organizează întâlnirea respectivă) şi deschiderea mea de a accepta oferta lor, tot aşa cum recolta depinde nu doar de calitatea seminţelor (ei) ci şi de calitatea solului (eu) în care este plantată, precum şi de factorii exteriori (mediul).

Dar am zis că este vorba de o judecată situaţională – şi situaţia descrisă mai sus în linii foarte vagi este una care se repetă, o tendinţă care trece de la o situaţie la alta devenind în felul acesta un şablon care se repetă, o cutumă bisericească, o tradiţie.

Dar să devin şi mai concret:

1. Mi se cere deschidere, după care mi se judecă deschiderea (în cazul în care ea se exprimă şi devine „prea” deschisă). Adică nu mi se spune dinainte exact la ce să mă aştept (deşi cadrul general imi este cunoscut prin repetarea lui) – dar dacă tot am venit se aşteaptă din partea mea să „înghit” cu bucurie orice se întâmplă. Dacă după o oră şi jumătate (să zicem) mă ridic şi plec, dau dovadă de mândrie, sfidez, abandonez lucrurile aşa „în mijlocul” lucrurilor, mă port cum nu se cuvine.

2. Mi se cere participare la orice au pregătit alţii pentru mine – pregătire pe gustul lor desigur – şi mi se judecă gustul dacă e nemulţumit, dorindu-şi altceva, sau cel puţin altfel. O replică de genul „nu-ţi covine, du-te în altă parte” nu rezolvă decât superficial lucrurile. Funcţionează avantajul majorităţii (majoritatea, în cazul de faţă,  fiind puţin mai vârstnică decât minoritatea). Funcţionează (cel puţin în parte) avantajul „călăreţului”, a celor care au fost primii, au ajuns înainte, au făcut regulile (sau le-au preluat de la cei dinaintea lor) şi nu mai vor să le schimbe, sau nici măcar să le modifice, să le ajusteze şi adapteze ca să se potrivească şi cu cei ce au ajuns (puţin) după ei. Fără flexibilitate unii ajung să facă apel chiar şi la legea divină ca să dovedească, că după cum stă scris, „căile vechi sunt căile bune”, ce dacă generalizăm, ce dacă sunt bune doar pentru unii?

3. Mi se cere apropiere, dar nu neapărat în stil propriu, ci în stil comunitar; riscându-se (ca să nu zic greşind) ca nu cumva de la atâta apropiere să mă îndepărtez, tot aşa cum cel ce a urcat pe munte nu mai vede măreţia muntelui, ci doar pietrele din imediata lui apropiere. Ca să duc metafora aceasta până la capăt, constat că, pentru a-şi dori muntele şi a rămâne fascinat de măreţia lui, omul are nevoie din când în când (cel puţin) de în-depărtare, de perspectiva distanţată a exteriorului – tocmai ca să-şi dorească interiorul şi apropierea.

4. Mi se cere să gândesc, să cânt şi să mă rog (să mă închin deci) cu duhul (intr-un mod duhovnicesc) dar şi cu mintea (raţional), să judec; dar dacă o fac, îmi este judecată judecata.

Nu trebuie să ne mirăm prea tare. S-a întâmplat şi va continua să se întâmple. Scrierea mea de acum, din păcate, nu rezolvă mare lucru, nu rezolvă de fapt mai nimic. Firea fiecăruia e subtilă şi vicleană, astfel că mă aştept la judecată (cu suport biblic desigur) de genul: „cu ce măsură ai măsurat, ţi se va măsura” sau „cum ai făcut aşa ţi se va face”, sau alte echivalente biblice a zicalei „roata morii, hă hă hă…” Şi lista poate continua încă mult şi „bine” cu variante de genul: „cine te-a pus pe tine judecător peste noi?” sau varianta aia mult mai „spirituală” cu care ripostăm „…da’ ce, tu faci mai bine?”…tu te implici în „via Domnului”, îţi faci partea? (adică să accept ce „mi se cere”).

Desigur că şi aspectele acestea fac parte din întreg. Nu avem voie să le ignorăm dacă vrem să înţelegm cât mai corect mecanismele întregului, şi nu doar a unor părţi din el, însă schimbând subiectul, aruncând „mâţa” în ograda vecină nu rezolvăm cu nimic chestiunile abordate, nu găsim cele mai bune soluţii pentru forma şi „aşteptările” pe care le poartă cu sine un „serviciu divin.”

Cea mai simplă şi mai ludică soluţie pe care o propun, este că, dacă serviciul divin nu se străduie să ţină cont de situaţie (revelion, spre exemplu) şi de oameni, să se muleze în contextul imediat şi direct în care se manifestă, atunci măcar să-şi schimbe eticheta, titlul. Ar fi mai corect aşa.

Ca să nu tot aruncăm „mâţa moartă” dintr-o ogradă în alta, sau să tot jucăm tenis cu mingea aceasta care se cheamă judecată, eu zic că e mai bine să ne reamintim că (de cele mai multe ori) e mai importantă calitatea decât cantitatea şi eficienţa e mai bună decât metodele tradiţionale (sau moderne). Cât despre ajustarea termenului de „serviciu divin”, de vreme ce omul nu doar participă ci şi decide conţinutul şi forma lui, găsesc că e mai potrivit să li se spună (pe drept) „servicii umano-divine”, deşi (bănuiesc că) ne-ar fi mai benefică varianta divino-umană

În rest, cum ar zice Pavel: „…să nu părăsim dar adunarea noastră, cum au unii obicei”…mai bine să schimbăm unele lucruri… 

, , , , , , ,

2 comentarii

Unde-i vocea masculină?

Îmi pare nespus de rău ca nu am reuşit, sau am reuşit foarte puţin până acum să provoc sau să motivez vocea masculină evanghelică să se faca „auzită”, citită online, în dreptul si cu privire la partea evanghelică a Hunedoarei…

Că se întâmplă ceva ici, altceva colo se poate posta desigur, de către mine sau oricare dintre voi, se poate prelua de pe siturile bisericilor sau de unde putem, însă e nevoie, avem nevoie de mai mult decât atât si se pare că deocamdată eşuăm cu privire la acest „mai mult”…

 

, , , ,

Lasă un comentariu

(alte) Judecăţi superficiale: „berea”

nenea A: …da` ce, tu bei bere?

nenea B: – ooo da, da` de ce întrebi?

nenea A: – de ce… cum de ce? păi e păcat !

nenea B: oo nu, nu-i păcat să bei bere. Păcat e să mă judeci tu că beau !

„Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” – Coloseni 2:16-17

, , , , , , ,

Un comentariu

Cel mai nedrept proces din istoria omenirii


„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? 

Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.”  Isaia, capitolul 53.1-12

Judecarea    Domnului Iisus de către oficialitățile acelei vremi a fost și va rămâne un fiasco, un act nedemn pentru orice for de judecată omenească…A fost un  proces plin de nereguli de procedură, cu participarea unor judecători cât și martori controversați…

Un proces încărcat de Citește restul acestei intrări »

, , , , , , ,

Lasă un comentariu

Interesul „focului” şi-al „apei”

Fiecare trage jar la oala lui, dar nu doar atât: se aruncă apă pe focul celuilalt.

  „(Robul Meu pe care-l sprijinesc…) Trestia frîntă n’o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” Isaia 42:3

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Primarul municipiului Hunedoara a fost dat în judecată de DNA, 18 februarie 2011

Până la proba contrarie acuzațiilor de mai jos şi până la dovedirea nevinovăţiei, zic eu că se cuvine să plecăm capul şi să închidem gura. Să ne rugăm mai mult pentru cei care ne conduc (atât politic cât şi religios)…

În 18 februarie 2011, Direcţia Naţională Anticorupţie, Curtea de Apel Alba Iulia, dispune trimiterea în  judecată a primarului Hunedoarei, Ovidiu Marius Hada şi a viceprimarului, Nicolae Robert Dan.

In acelasi dosar mai sunt cercetati Arieta Capalna (sef serviciu buget finante-contabilitate in cadrul Primariei), Ioan Tiplea (fost angajat la Primaria Hunedoara, Compartimentul Achizitii Publice, inspector de specialitate) si tatal primarului, Gligor Hada, (pastor senior la Biserica Penticostala Golgota Hunedoara) presedinte al Asociatiei Misionar Umanitare Maranatha Hunedoara.

Vezi comunicatul DNA: http://www.pna.ro/ sau întreaga ştire:http://anticoruptie.hotnews.ro/stiri-anticoruptie-8314911-primarul-hunedoarei-liberalul-ovidiu-hada-trimis-judecata-pentru-atribuire-ilegala-contracte.htm

„Conform Mediafax, procurorii DNA au dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor Ovidiu Marius Hada – primar al municipiului Hunedoara, pentru zece infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru altul un avantaj patrimonial, 16 infracţiuni de complicitate la infracţiunile de conflict de interese…”

Vezi toată ştirea: http://www.antena3.ro/romania/primarul-hunedoarei-trimis-in-judecata-pentru-10-infractiuni-de-abuz-in-serviciu-si-16-de-complicitate-118816.html

Precizare DNA: „Precizăm că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitoriului la instanţă, spre judecare, situaţie care nu poate în niciun fel să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.”

, , , ,

Lasă un comentariu

Evanghelicii hunedoreni între „bune şi nebune”

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul PRIN bine!” zice textul Scripturii, scoţand în evidenţă metoda pe care trebuie să o folosim în războiul valorilor în care suntem prinşi, în lupta zilnică pe care o pierdem sau o caştigăm.

Mi-am propus cu ceva vreme în urmă să „cantăresc” bunele şi relele (nebunele) pe care le observ la evanghelicii hunedoreni, evident că în nume propriu, din perspectivă personala (deci subiectivă), cu scopul de a le lăuda şi promova pe cele bune şi de a le creiona şi condamna pe cele mai puţin bune, pe cele rele.

Între cele două „capete”, între „alb” şi”negru” se află desigur cele „gri”, acele lucruri care nu sunt rele în ele însele, ci care devin rele (sau bune) prin felul în care sunt întrebuinţate. Ştiu din capul locului că „judecata” mea nu va fi pe placul unora, nu este şi nu va fi una care să surprindă toate aspectele ce ţin de evanghelicii între care trăiesc, între care devin în mod progresiv (prin influenţă) mai bun sau mai rău, influenţă pe care o transmit la randul meu mai departe.

Voi lua prima dată „lupa” eclesială, pentru că un mare procent din ce se întamplă la evanghelici (hunedoreni sau nu) se întamplă în biserică şi pentru biserică. („Lupa” cealaltă, pe care încă nici nu ştiu cum să o numesc, aspectele ce ţin de social şi cultural, o voi amăna pentru altă ocazie.)

  • Pocăiţii baptişti, penticostali şi creştin după evanghelie (despre aceştia din urmă, din vina mea desigur, ştiu foarte puţine), creştinii care sunt etichetaţi ca evanghelici neoprotestanţi, se întalnesc saptămanal (ca regulă generală) în ziua de duminică (întalnirea de dimineaţă şi cea de dupamiază) pentru a citi împreună din Cuvantul Scripturii (Legea morală şi relaţională dată de Dumnezeu), pentru a se închina înaintea lui Dumnezeu (prin muzică= cantari de laudă, devoţionale sau evenimenţiale), pentru a se ruga împreună (fiecare pentru el ca individ, pentru familie, biserică, comunitate, etc), pentru a cultiva prin „întalnire” şi „comunicare” relaţia pe care separat şi împreună o au cu Dumnezeul Scripturii.

Desigur că cele descrise mai sus, care rezumă mai mult sau mai puţin ce se întamplă la serviciile divine -aşa cum sunt numite- sunt bune! însă pădurea mereu are uscături, tot aşa cum graul mereu are neghină, şi ele mereu vor creşte împreună, după cum ne-a învăţat Mantuitorul.

  1. Rutina şi plictiseala ar putea purta numele de „neghină”.
  2. Obiceiurile şi tradiţiile (stilul, felul în care se desfăşoară întălnirile) şi care de multe ori prin repetiţie se banalizează, ajunge să fie atat de cunoscut încat nu mai surprinde, nu mai starneste interesul, ajunge să fie formă goală, sau dacă nu goală, umplută de ritual bisericesc, ritual pe care evanghelicii il condamnă la religiile majoritare. (Omul stă în bancă îşi citeşte revista, Biblia, scrie mesaje pe telefon, aşteaptă ca cel din faţă să termine ce are de zis ca să poată pleca acasa (cu conştiinţa impăcată că a respectat „ziua Domnului”)) – evident ca de fiecare dată „cine are urechi de auzit” aude Cuvantul Domnului, chiar şi în condiţiile astea.
  3. Lipsa sau condamnarea libertării de manifestare în închinare (statul jos sau în picioare, bătutul din palme, folosirea doar a anumitor instrumente muzicale, rugăciunea ţinand mainile împreunate sau la spate, sau pe piept, cu ochii închişi sau deschişi, etc.)
  4. Importanţa detaliilor ce ţin de tinută atat la bărbaţi (mai ales cei care doresc sa iasa in faţă şi să ia cuvantul) cat şi la femei (importanţa fustei, exclusa purtarea pantalonilor, importanţa baticului ca semn de supunere (faţă de Domnul şi faţă de soţ), vorba vine…)

Şabloanele denominaţionale sunt oarecum diferite atat la baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, în funcţie de conducerea spirituală şi administrativă a fiecărei biserici în parte, dar ele întotdeauna au puncte comune.

  • Îşi învaţă copiii „Calea Domnului” la scolile dumnicale de duminică dimineţa, iar în unele biserici un număr destul de mare de copii învaţă să cante la un instrument muzical, fiind incluşi în diverse coruri sau orchestre (de mandoline, de viori, etc.), lucru care evident e de lăudat şi de apreciat şi de promovat, nu doar pentru beneficiul muzical ci şi pentru caştigul pe termen lung al copilului respectiv, al calităţii muzicale în întalnirile bisericii, a deprinderii disciplinei autoeducarii si perseverentei.
  • Crează evenimente religios-culturale de interes public (de care nu întotdeauna e interesant publicul, în parte datorită prejudecătilor legate de pocăiţi în general – poate că vom aborda şi subiectul ăsta candva, să vedem de unde au izvorat respectivele prejudecăţi şi ce forme au ele), evenimente calendaristice (cu ocazia marilor sarbatori creştine: Crăciun, Paşte, Rusalii, Thanksgiving (Ziua Recunoştinţei), Bobotează, etc., fără să sărbătorească sfinţii Scripturii sau ai istoriei, aşa cum îi sărbătoreste Biserica Ortodoxă, spre exemplu.). Evenimentele acestea sunt ocazii în care oamenii se adună spre a asculta diverşi vorbitori (predicatori care încearcă să prezinte Evanghelia lui Isus Hristos, păcatul ca problemă fundamentala a omului şi soluţia harului lui Dumnezeu), vorbitori invitaţi din ţară sau străinătate, precum şi diverse formaţii muzicale sau cantăreţi cunoscuţi în mediul evanghelic din ţară sau străinătate (vezi concertul Michael W. Smith, noiembrie 2010, Braşov). Cand aceste evenimente au scopul precis de a prezenta Evanghelia îşi trag de aici numele de „Evanghelizări” diferenţiate în funcţie de „‘ţintă” (copii, tineri, adolescenţi, întreaga biserică).

Partea pe care nu se pune la fel de mult accent, care e mai grea, care implică mai mulţi oameni, pe langă invitaţii care pleacă la sfarşitul evenimentului, e follow-up-ul, creşterea şi educarea, ucenicizarea -aşa cum îşi are numele- a oamenilor care la aceste evenimente iau hotarari (uneori radicale) pentru viaţa lor, iau hotararea de a-L urma pe Hristos într-o altă formă (modalitate). Într-un limbaj metaforic, teoretic şi practic, atat in viata de zi cu zi, cat si in cazul evanghelicilor hunedoreni e mai uşor să „faci” copilul decat sa-l creşti.

  1. „Înconjurăm” omul pană zice „da”, apoi nu ne mai ocupăm la fel de mult de el, ca să-l integrăm într-un nou cerc de prieteni, să rediscutam cu el adevărurile de bază ale creştinismului, „laptele duhovnicesc” – aşa cum îl numeşte Apostolul Pavel- găsind partea practică pe care omul să o poată trăi ca pe o alternativă oferită de cuvantul Scripturii, faţă de alternativele oferite de lume prin toate canalele disponibile.
  2. Desfiinţăm (ca să nu zic desfiinţează), criticăm şi condamnăm sistemele şi activităţile existente, în care sunt implicaţi colegii şi vecinii noştri, le plasăm sub judecata celor „lumeşti”, aşa la modul general, FĂRĂ să aducem, creem, oferim alternative care să nu fie banale, plictisitoare sau superficiale, ci care să fie practicabile, vrednice de înţeles şi acceptat de către orice om „cu capu` pe umeri”.
  3. Unii predicatori care din „n” motive nu reusesc sa extraga principiile  (esenta) textului biblic din care vorbesc, folosesc in locul acestora o psihologie ieftina pana la manipulare. Manipulăm (uneori) oamenii (simpli) şi-i speriem cu frica iadului şi urgenţa pocăinţei (iadul aşa cum ne-a fost prezentat de Hristos e de temut iar pocăinţa este o urgenţă în faţa incertitudinii momentului morţii), însă măreţia, dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar trebui să stea la baza motivaţiilor noastre, în relaţia noastră (şi a oricui) cu El (vezi Evanghelia după Ioan, 3:16)

Indiferent cat de mult sau puţin se potriveşte evanghelicilor hunedoreni „creionarea” făcută de mine, aşa cum scriam la început ea întodeauna va fi incompletă, în parte greşită si în parte adevărată, uneori pripită sau făcută la timpul nepotrivit. Ea mereu va avea nevoie de alte puncte de vedere, de completarile voastre şi în aspectele bune şi în cele „nebune”.

Pavel scria cam aşa: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară (în cazul nostru pe cei care nu-s evanghelici)? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cat despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. „– 1 Corinteni 5:12,13

„Dacă ne-am judeca singuri, n’am fi judecaţi!” – 1Corinteni 11:31

, , , , , , , , , , , , , , , ,

3 comentarii

%d blogeri au apreciat: