Posts Tagged lucian blaga

Lucian Blaga: Psalmul 151

„Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne.
Al seminţiilor şi-al regelui David erai.
Ai fost cândva, dar unde eşti acum?
Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.

Unde-ai căzut din lume rupt, tu care câteodat’
te alegeai şi-n faţa mea ca soarele din mare,
tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?
În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,
Aducere-aminte tu, puternică şi mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt dumineca şi toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.”

,

Lasă un comentariu

Lucian Blaga: „Ioan se sfâşie în pustie”

Unde eşti, Elohim?
Lumea din mâinile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
Tu poate şi astăzi o mai aştepţi.
Unde eşti Elohim?
Umblăm turburaţi şi fără de voie,
printre stihiile nopţii  te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
şi-ntrebăm de tine – Elohim!
Vântul fără de somn îl oprim
şi te-ncercăm cu nările,
Elohim!
Animale străine prin spaţii oprim
şi le-ntrebăm de tine, Elohim!
Până în cele din urmă margini privim,
noi sfinţii, noi apele,
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-l mai ştim,
Elohim, Elohim!

, , ,

Un comentariu

Lucian Blaga: Psalm

Unde sunt psalmii noştri? Nu, nu rearanjarea (rimată) a psalmilor biblici, ci strigătul nostru autentic, de jale sau de bucurie, exprimarea frustrării rătăcitoare printre întrebări, a „întrebătoarelor noastre tristeţi”, cum zice Lucian Blaga. A răspunsurilor descoperite sau a descoperirii glasului lui Dumnezeu, sau/ şi a tăcerilor Lui, etc. Psalmii noştri !?

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.”

Lucian Blaga, Poezii – 1924 „În marea trecere”

Cât de în urmă suntem. Blaga scria aşa cu aproape 100 de ani în urmă, iar noi  în ciuda faptului că ne lăudăm cu „relaţia personală cu Dumnezeu”, care cică ne face „diferiţi” de majoritari, prea puţin am reuşit (noi evanghelicii) să „glăsuim” relaţia aceasta într-o formă artistică, cu profunzime spirituală, măcar aşa, ca în exemplul de mai sus.

Ceva nu-i în regulă cu modul meu de-a vedea, sau ceva nu-i în regulă cu noi…

, , , , ,

Lasă un comentariu

Definiţia religiei

„După un examen atent al fenomenului religios în variante atât de felurite […] propunem următoarea definiţie: religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de auto-totalizare sau de auto-depăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa, dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau şi le socoate revelate.”

Lucian Blaga, Religie şi Spirit, 1942 – Sibiu, Editura “Dacia Traiana” p.178

, ,

Un comentariu

„Vreau să joc!”- Lucian Blaga

„O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniţă!””

, ,

Lasă un comentariu

Psalm – de Lucian Blaga

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.” – L.B.

, , , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: