Posts Tagged paradox

Judecata: un alt paradox subtil ale vieţii

vintage bible book studio isolatedDesigur că am putea număra şi judecata în categoria paradoxurilor subtile ale vieţii (bisericeşti). „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” e contra-balansat de „Dacă ne-am judeca singuri n-am fi judecaţi.” Despre alunecoasele faţete ale judecăţii voi încerca să scriu (în manieră proprie, desigur)…şi în timp ce fac lucrul acesta constat că mi-e greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite: (in)cosecventa judecată – s-o numesc?…ciclicitatea ei să fie acelaşi lucru cu anotimpurile ei?

Din aceeaşi categorie, fruntaşă aş zice, în cap de listă, e smerenia. Smerenia care devine tot mai vizibilă în ochii „proprietarului” şi cu care ajunge să se mândrească şi să se laude, inconştient şi orb sub aspectul acesta că astfel smerenia îşi pierde calitatea de bază ce o caracterizează, altfel n-ar deveni motiv de superioritate (de multe ori o superioritate nepotrivită şi necuvenită).

Tot cam aceloraş tendinţe se supune şi judecata. Cel care comentează că alţii judecă (pe drept, părtinitor, parţial, preferenţial, etc.) – eu, în cazul de faţă – ajunge să facă tocmai ceea ce condamnă la alţii. Ironic parcă, chiar mai mult decât paradoxal.

Să luăm o situaţie (o judecată situaţională deci) posibilă şi reală: aşa zisul „serviciu divin” din seara x. La biserica la care merg eu a durat 3 ore. Din p.m.d.v. a fost foarte lung, plictisitor pe  anumite segmente, obositor chiar. (Nu m-am plâns, n-am comentat…mi-am văzut de „treaba mea” acolo în bancă…dar e normal aşa?) E drept că nu m-a forţat nimeni să merg, să particip. A fost o alegere de bună voie, dar şi un răspuns la invitaţia de a fi parte la tot ce a avut loc acolo. Tot la fel de drept e şi că „o închinare activă cere o implicare activă” din partea mea, şi că „rezultatul” este combinaţia dintre ce mi se pregăteşte (de cei care organizează întâlnirea respectivă) şi deschiderea mea de a accepta oferta lor, tot aşa cum recolta depinde nu doar de calitatea seminţelor (ei) ci şi de calitatea solului (eu) în care este plantată, precum şi de factorii exteriori (mediul).

Dar am zis că este vorba de o judecată situaţională – şi situaţia descrisă mai sus în linii foarte vagi este una care se repetă, o tendinţă care trece de la o situaţie la alta devenind în felul acesta un şablon care se repetă, o cutumă bisericească, o tradiţie.

Dar să devin şi mai concret:

1. Mi se cere deschidere, după care mi se judecă deschiderea (în cazul în care ea se exprimă şi devine „prea” deschisă). Adică nu mi se spune dinainte exact la ce să mă aştept (deşi cadrul general imi este cunoscut prin repetarea lui) – dar dacă tot am venit se aşteaptă din partea mea să „înghit” cu bucurie orice se întâmplă. Dacă după o oră şi jumătate (să zicem) mă ridic şi plec, dau dovadă de mândrie, sfidez, abandonez lucrurile aşa „în mijlocul” lucrurilor, mă port cum nu se cuvine.

2. Mi se cere participare la orice au pregătit alţii pentru mine – pregătire pe gustul lor desigur – şi mi se judecă gustul dacă e nemulţumit, dorindu-şi altceva, sau cel puţin altfel. O replică de genul „nu-ţi covine, du-te în altă parte” nu rezolvă decât superficial lucrurile. Funcţionează avantajul majorităţii (majoritatea, în cazul de faţă,  fiind puţin mai vârstnică decât minoritatea). Funcţionează (cel puţin în parte) avantajul „călăreţului”, a celor care au fost primii, au ajuns înainte, au făcut regulile (sau le-au preluat de la cei dinaintea lor) şi nu mai vor să le schimbe, sau nici măcar să le modifice, să le ajusteze şi adapteze ca să se potrivească şi cu cei ce au ajuns (puţin) după ei. Fără flexibilitate unii ajung să facă apel chiar şi la legea divină ca să dovedească, că după cum stă scris, „căile vechi sunt căile bune”, ce dacă generalizăm, ce dacă sunt bune doar pentru unii?

3. Mi se cere apropiere, dar nu neapărat în stil propriu, ci în stil comunitar; riscându-se (ca să nu zic greşind) ca nu cumva de la atâta apropiere să mă îndepărtez, tot aşa cum cel ce a urcat pe munte nu mai vede măreţia muntelui, ci doar pietrele din imediata lui apropiere. Ca să duc metafora aceasta până la capăt, constat că, pentru a-şi dori muntele şi a rămâne fascinat de măreţia lui, omul are nevoie din când în când (cel puţin) de în-depărtare, de perspectiva distanţată a exteriorului – tocmai ca să-şi dorească interiorul şi apropierea.

4. Mi se cere să gândesc, să cânt şi să mă rog (să mă închin deci) cu duhul (intr-un mod duhovnicesc) dar şi cu mintea (raţional), să judec; dar dacă o fac, îmi este judecată judecata.

Nu trebuie să ne mirăm prea tare. S-a întâmplat şi va continua să se întâmple. Scrierea mea de acum, din păcate, nu rezolvă mare lucru, nu rezolvă de fapt mai nimic. Firea fiecăruia e subtilă şi vicleană, astfel că mă aştept la judecată (cu suport biblic desigur) de genul: „cu ce măsură ai măsurat, ţi se va măsura” sau „cum ai făcut aşa ţi se va face”, sau alte echivalente biblice a zicalei „roata morii, hă hă hă…” Şi lista poate continua încă mult şi „bine” cu variante de genul: „cine te-a pus pe tine judecător peste noi?” sau varianta aia mult mai „spirituală” cu care ripostăm „…da’ ce, tu faci mai bine?”…tu te implici în „via Domnului”, îţi faci partea? (adică să accept ce „mi se cere”).

Desigur că şi aspectele acestea fac parte din întreg. Nu avem voie să le ignorăm dacă vrem să înţelegm cât mai corect mecanismele întregului, şi nu doar a unor părţi din el, însă schimbând subiectul, aruncând „mâţa” în ograda vecină nu rezolvăm cu nimic chestiunile abordate, nu găsim cele mai bune soluţii pentru forma şi „aşteptările” pe care le poartă cu sine un „serviciu divin.”

Cea mai simplă şi mai ludică soluţie pe care o propun, este că, dacă serviciul divin nu se străduie să ţină cont de situaţie (revelion, spre exemplu) şi de oameni, să se muleze în contextul imediat şi direct în care se manifestă, atunci măcar să-şi schimbe eticheta, titlul. Ar fi mai corect aşa.

Ca să nu tot aruncăm „mâţa moartă” dintr-o ogradă în alta, sau să tot jucăm tenis cu mingea aceasta care se cheamă judecată, eu zic că e mai bine să ne reamintim că (de cele mai multe ori) e mai importantă calitatea decât cantitatea şi eficienţa e mai bună decât metodele tradiţionale (sau moderne). Cât despre ajustarea termenului de „serviciu divin”, de vreme ce omul nu doar participă ci şi decide conţinutul şi forma lui, găsesc că e mai potrivit să li se spună (pe drept) „servicii umano-divine”, deşi (bănuiesc că) ne-ar fi mai benefică varianta divino-umană

În rest, cum ar zice Pavel: „…să nu părăsim dar adunarea noastră, cum au unii obicei”…mai bine să schimbăm unele lucruri… 

, , , , , , ,

2 comentarii

…oameni suntem şi noi („pocăiţii”)

„Dar de ce adevărul naşte ură şi de ce Omul Tău, Cel care a predicat Adevărul, a devenit pentru ei un duşman, de vreme ce viaţa fericită, care nu este altceva decât bucurie de adevăr, este totuşi iubită; de ce, dacă nu pentru că aşa este iubit adevărul, încât aceia care iubesc altceva, ar dori ca ceea ce ei iubesc să fie adevărul; de ce îl iubesc, deci, dacă nu pentru faptul că ei nu acceptă să fie înşelaţi, nu vor să fie dovediţi că sunt falşi? Rezultă clar de aici că ei urăsc adevărul din cauza acelui lucru pe care îl iubesc în locul adevărului. Ei iubesc adevărul, însă numai atunci când acesta luminează, şi îl urăsc ori de câte ori el îi acuză. Căci, datorită faptului că nu vor să fie înşelaţi, ci vor numai să înşele, ei iubesc adevărul, când acesta se arată pe el însuşi, şi îl urăsc atunci când îi arată pe ei. Şi de aceea el le va da răsplată faptul că toţi aceia care nu vor să fie daţi în vileag de către el vor fi daţi în vileag chiar atunci cînd nu vor şi când el, adevărul, nu va fi vizibil pentru ei. Ei bine, aşa este, chiar aşa este sufletul omenesc, chiar aşa de orb şi de îndărătnic, de urât şi de nedemn: vrea să stea ascuns, dar nu vrea să i se ascundă ceva. În mod paradoxal lui i se acordă şansa de a nu i se ascunde adevărul, dar adevărul însuşi să-l ascundă pe el. Totuşi, chiar şi aşa, în timp ce este nefericit, el încă mai doreşte să se bucure de cele adevărate mai mult decât de cele false.  Prin urmare, va fi fericit dacă, nefiind împiedicat de vreo dificultate, se va bucura de adevărul însuşi, singurul prin care toate sunt adevărate. „

Sf. Augustin, Confesiuni, Humanitas 1998, pg. 362

, , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Paradoxul Internetului

„Internetul uneste oameni foarte indepartati si-i desparte pe cei apropiati!”

, ,

Lasă un comentariu

Poetică: „neLaudei”

Te laud zic şi dup’ aceea tac
ocol de povârniş îmbie corbii
sub stârvul de tăcere un hamac
sunt anii aliniaţi cerşind ca orbii…
 
 
Te laud zic şi-apoi privesc în gol
în golul unui ac ce nu mai coase
cu firul ierbii răspicat un stol
m-adulmecă-n priviri şi mă miroase
 
 
Te laud zic c-o’ntindere de  gând
ce nu cuprinde-n palma lui cu minte
din truda zilei valuri rând pe rând
decât frânturi fărâme de merinde…
 
 
 

, , ,

Lasă un comentariu

Dialectica lui „mors et vita”, Nicolae Steinhardt

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.

Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină.”

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întai te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bajbaim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj… “

Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

, , , , ,

Un comentariu

%d blogeri au apreciat: