AVERTISMENT: Textul care urmează este în întregime „frământarea” mea personală cu privire la mediul evanghelic în care am crescut şi cresc. Nu reprezintă poziţia oficială a niciunei biserici evanghelice, nici măcar a aceleia din care fac parte. Mă întreb „cu glas tare”, chiar dacă nu tot timpul găsesc răspunsuri. – Ruben Bucoiu
Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştri? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi?
De ce vrem să apărăm ceea ce este de criticat?
De ce sărim de la situaţii ce par (sau sunt prezentate) destul de sumbru, la extrema cealaltă? Dintr-o dată eliberarea, o eliberare ce e doar proclamată sau simţită, însă nu garantează nimeni permanenţa ei, o fericire de scurtă durată care se întoarce după o vreme la vechea căutare, dintr-o dată eliberarea capătă dimensiuni fascinante.
De ce nu putem prezenta adevărul fără să-l mascăm în frumuseţea mincinoasă pe care omul o îmbrăţişează în caz că o găseşte, transformând astfel adevărul aşa cum e el, frumos sau mai puţin frumos, într-o situaţie dizgraţioasă şi nevrednică de crezare, incredibilă.
Omul care are probleme de tot soiul, merge, să zicem, la o biserică evanghelică sau într-o tabără cu oameni care au şi ei probleme de tot soiul şi pe care încearcă să le rezolve, sau încearcă să le mascheze cu acele aspecte ale vieţii lor care merită etalate şi expuse în văzul tuturor, şi oamenii ăştia îi ajută pe ceilalţi să-şi rezolve problemele în aşa fel că după o săptămâna (de tabără), problemele celor dintâi parcă şi-au găsit „naşul”, parcă şi-au găsit „radiera”. Parcă-i prea simplă soluţia (sau partea pe care o prezentăm noi) „Doar zi o rugăciune şi Domnul te va elibera, viaţa ta nu va mai fi ca înainte.”
E drept că sunt probleme care îşi au rezolvare, care au antidot, care merită abordate tocmai pentru că există remediu în dreptul lor, însă de cele mai multe ori „vindecarea” cere timp şi efort, mai niciodată nu se întîmplă peste noapte, (ca) prin minune. Totuşi atunci când e prezentată oamenilor nevoia schimbării, importanţa realizării consecinteţelor nefaste pe care obiceiurile păcătoase le pot avea şi le au în viaţa noastră, parcă lucrurile se simplifică, fie din incapacitatea noastră de a spune adevărul într-o formă atrăgătoare, fie din inconştienţa grabei de a ajunge la final (înaintea coacerii).
Nu toţi oamenii cad jos de tot în păcat şi nici toţi nu se duc în extrema cealaltă în rezolvarea păcatelor lor. Cei mai mulţi dintre noi trăim străduindu-ne să tindem spre acele lucruri pe care după cărţile citite, după lungi discuţii cu prietenii, cu cei din familie, cu diverşi oameni de specialitate, am ajuns să le preţuim ca fiind valoroase, şi trăim încercând să umplem forma ideala pe care ne-am creionat-o. Standardul divin ne stă înainte, standardele sociale şi culturale, sau pur şi simplu standardele proprii în care ne măsurăm şi prin care ne extragem sentimentul de satisfacţie sau insatisfacţie, de mulţumire de sine sau nemulţumire, evident în luptă permanentă cu standardele altora ce ne sunt impuse mai mult sau mai puţin. Am vrea să trăim după standardele proprii însă am vrea totuşi să nu trăim singuri, să nu ne izolăm într-o lume în care să avem doar noi acces, iar ceilalţi să nu îşi poată aduce, ca să nu zic impune, regulile lor.
De ce criticăm şi condamnăm stricteţea unora, fiind toleranţi cu stricteţea noastră? E trist faptul că reuşim aşa de puţin să fim relevanţi în prezentarea adevărului eliberator al Evangheliei, şi după cum constata Cioran, e mai simplu să-i speriem pe oameni cu grozăvia iadului şi să-i ameninţăm că dacă nu se vor pocăi vor suferi grozava mânie a unui Dumnezeu drept, decât să-i atragem cu un Dumnezeu iubitor, care deşi e drept în pedeapsă, sau, după cum stă scris, va fi drept în pedeapsă, pedeapsa întârzie (cateodată) să vină acum şi aici, în viaţa noastră, lumea continuând să fie o scenă a nedreptăţii şi a nepedepsirii, lumea de sub ochii noştri, în care nu avem ce face decât, pentru a ne adapta şi supravieţui, să intrăm şi noi în mersul ei sistematic.
Avem alternative aşa de puţine, însă condamnăm alternativele laice, le trecem repede prin ciurul tadiţiei noastre evanghelice, nescrisei noastre tradiţii evanghelice, interesată (uneori mai mult) de felul în care ne ţinem mâinile atunci cînd ne rugăm, şi mai puţin de corectitudinea teologiei exprimată în cuvinte, tradiţie preocupată de eşarfa sau pălăria pe care o poartă sau nu o poartă femeia în adunare, însă indiferentă la semnificaţia şi oglindirea simbolului ei. Şi oare nu „strecurăm şi noi ţânţarul şi înghiţim cămila” asemenea feriseilor din vremea lui Hristos, practică pe care o condamnăm în timp ce sub altă formă o practicăm cu regularitate.
Interzicem „podoabele” (şi nu mă refer doar la accesorii) însă nu creem, sau creem prea puţine alte mijloace de împodobire, şi conştienţi (sau inconştienţi) de importanţa şi necesitatea diversităţii în închinare, în manifestare şi exprimare, atunci când se doresc sau se iniţiază schimbări, ne împotrivim lor. Atunci când manifestările par să iasă din tiparele cu care am crescut, împiedicăm varietatea şi libertatea exprimării reîntorcându-ne la „simplitate.”
Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştrii? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi? Aşa se ruga Pavel în timp ce se apăra în faţa autorităţilor romane: „Să dea Domnul ca toţi să fiţi aşa ca mine!” – zicea el. Tare curios sunt la ce aspecte se referea? La cele exterioare, să arătăm toţi ca el, sau la cele interioare şi exterioare prin comportament: să gândim toţi ca el, să înţelegem viaţa ca el, să cunoaştem Scripurile ca el, însă şi ce au scris poeţii (vremii), şi limbile străine pe care le cunoştea el, şi capacitatea şi adâncimea de a descrie şi de a explica viaţa, nu doar pentru noi înşine ci şi pentru ceilalţi. De-ar fi toţi ca noi evanghelicii (hunedoreni), ce s-ar întâmpla cu cultura, cu arta, cu literatura, cu profesionalismul? Nu sunt convins că ar fi o lume mai bună, însă sunt convins că ar fi altfel. (E bine că suntem o minoritate, tot aşa cum sarea e bună doar în cantităţi mici.)
Nu zic aici (şi nici nu vreau să mă gândesc măcar) că aceste lucruri ar degenera sau ar înceta să existe, însă mă întreb oare ce formă ar căpăta? Dacă ele ar merge înainte cu o formă oarecum modificată faţă de forma pe care o au acum, de ce reuşim aşa de puţin să facem uz de ele în exprimarea noastră, a ideilor şi a filozofiei de viaţă pe care zicem că o îmbrăţişăm, o trăim şi o recomandăm şi altora, ba în unele cercuri o prezentăm ca fiind singura vrednică de urmat, singura vrednică de crezut.
De ce nu avem curajul să recunoaştem că falimentăm (din când în când), că „nu tot ce zboară (în vorbirea şi trăirea evanghelicilor) se mânâncă”, şi că ar fi bine să ne oprim şi să ne analizăm din când în când, să mai învăţăm şi de la „fii veacului care sunt mai înţelepţi faţă de semenii lor decât fii luminii”, să ne facem autocritica şi când ceva e de criticat să criticăm şi când ceva e de apărat să apărăm, fără să uităm necesitatea „tăierii” dinaintea „rodirii.”
Viaţa cu Hristos este/poate fi o permanentă aventură! (iar aventura, prin definiţie, nu e plictisitoare)
45.766430
22.920679
Apreciază:
Apreciere Încarc...
„Cine eşti, Doamne?” am răspuns eu (Pavel). Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-l prigoneşti. Dar scoală-te, şi stai în picioare; căci M’am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atat al lucrurilor, pe care le-ai văzut, cat şi al lucrurilor, pe care Mă vei vedea făcandu-le.
Evenimentele există. Hunedoara este şi evanghelică.
Comentarii recente