Cu un ochi râd…

…si cu unul plang. Poate e prea devreme sa scriu ceva despre asta. Au trecut abia 2 ani. Cand stau acum sa-mi aleg cu grija gandurile imi dau seama ca nici eu nu ma inteleg prea bine, asa ca…oare cum ar putea altii sa ma inteleaga.

Si totusi poate mai sunt si altele ca mine. Femei care la anumite sarbatori se simt aiurea si oarecum

inadecvate, ca sarbatoarea nu se potriveste si pentru ele. Femei care sufera sufleteste, sau femei care chiar acum sunt in spitalele din Romania (desi cea la care ma gandesc nu cred ca vede ce scriu eu aici), femei cu traume fizice sau psihice care dainuie peste ani, care se simt mai putin femei, sau mai putin mame. Cred ca pentru ele scriu, ca sa stie ca nu sunt singure. (dupa cum zicea C.S. Lewis)

Luna martie e dedicata in special femeilor. Deschizi radioul, ti se reaminteste, in caz ca ai uitat. 8 Martie, ziua femeii, a mamelor, zumzaie strazile de urari, e plin de flori, mesaje pe telefon, zambete. Ma bucur si eu de ea, azi am primit liber de la munca. Am primit si flori, si mesaje, am si zambit. Ma bucur ca am prieteni, ca am parinti.

Nu mi-am notat nicaieri, nu mi-am pus reminder, si totusi imi aduc aminte perfect. Acum doi ani la inceput de martie eram si eu in spital, cu o sarcina cu gemeni siamezi care nu a putut fi dusa la capat. Brusc, luna martie a devenit luna in care am pierdut 2 copii. Doi baieti, pentru care avusesem si numele pregatite…si cate altele. Ar trebui sa le multumesc din nou tuturor celor din familie, biserica, colegi de munca, sau cunostinte din tari indepartate care s-au rugat, m-au sustinut si m-au ajutat practic in perioada aceea atat de neagra. Am plans mult… ma plang si acum din cand in cand.

Dar timpul se invarte pe ceas, Pamantul se invarte in cosmos, lumea merge inainte si nu poti sa ramai singur sa bati pasul pe loc. Nici nu stiu cand au trecut 2 ani deja. Si atatea altele s-au mai intamplat intre timp. Majoritatea oamenilor isi vad de viata lor, nu au  timp sa se opreasca sa-l mai vada si pe „aproapele” de langa ei. De aceea, azi, pentru toate cele care nu va regasiti in veselia zilei de 8 Martie si nu considerati ca e si pentru voi…Dumnezeu va iubeste si va ridica si pe voi, are planuri si ganduri speciale pentru voi si uneori… chiar si sufera alaturi de voi.

Unele rani nu se inchid niciodata pe deplin. Ele doar ajung undeva la subsolul constiintei noastre, si nu ne mai gandim la ele. De aceea, de fiecare data in luna martie…cu un ochi rad, si cu unul plang.

„Dumnezeul nostru este în cer. El face TOT ce vrea !”- Psalmul 115.3

„Suferinţa în general izolează, fie că este vorba de suferinţă fizică sau psihică, fie că-i vorba de un copil rebel, o căsătorie ruinată sau o afacere falimentară. Trăieşti într-o lume cu sunete, culori şi interese diferite de ale celorlalţi. Eşti marcat de nenorocirea ta, care atinge şi modelează fiecare moment al vieţii tale. Îşi întinde umbra peste fiecare aspect al vieţii de zi cu zi. […] Uneori, izolarea aceasta se datorează faptului că Dumnezeu alege să lucreze în vieţile noastre într-un mod neobişnuit, neconvenţional. Într-un fel atât de puţin obişnuit încât ceilalţi nu pot vedea în aceasta decât o pedeapsă.  Convinşi că ştiu prea bine modul de a lucra a lui Dumnezeu, atunci când văd acest tipar „deranjat” de experienţa altuia, oamenii nu pot trage decât o singură concluzie, căci sunt campioni ai ideilor fixe, bine înrădăcinate şi reducţioniste.” – Ronald Dunn, Când cerul tace, pg.101

love-ituri

[…]

„Tu ne loveşti ca să ne faci un bine

cum cuiu-şi creşte floarea sub ciocan

şi ca unirea lui să ţină bine

mai baţi un cui împodobit cu şpan.”