Tulburare

ce ropot de ploaie

de vară sunt paşii Lui peste pietre

iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară

şoptită ca raza amurgului către seară

în nopţile albastre şi senine de vară

a visului şi-a durerilor noastre

a clipelor negre şi-albastre

*

oloagă umblarea tace de lene

şi îngerul tace lenevind tulburarea

doar ziua cu ziua si ziua cu seara

se-ntrec între ele alergându-se alene

*

de ce-i sună paşii ca moneda căzută

de ce-i cade vorba la mine în creştet

cu gura căscată privirea mea mută

urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte

*

la ce îmi mai trebe tulburările ude

mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet

umblările toate prin mine zălude

se scoală şi umblă cu trosnet

*

şi fac ce de mult n-am făcut

niciodată

pe pietrele lespezi ca ploaia de vară

paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată

în mersuri îi leg să-i scap de povară

cu patul în mână  şi inima ceară

aprinzându-se toată

Uneori pentru ca să existe vindecare trebuie mai întâi să existe tulburare. „Căci un înger al Domnului se pogora, din cînd în cînd, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintîi, care se pogora în ea, după turburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.”Ioan 5:4

poezie de Ruben Bucoiu – Hunedoara